Tirada Diavolului

Roman privi de pe zid lumea care, sub razele soarelui, imbratisa schimbarea pur si simplu. Omul va prinde mana ce i-a fost intinsa si, cand va ajunge la lumina, va realiza ca n-a fost niciodata singur in intuneric. Semenii i-au pavat drumul, au simtit ce a simtit si el, au suferit, au gemut de lipsa soarelui care parca nu mai rasarea si au prins la randul lor mana altuia. In razboi, in boala, in saracie sau in orice fapt plin de suferinta, fie omul intotdeauna urmatorul care sa intinda mana si sa sprijine. Luminita Cercel ne propune un tip de discurs cvasiepic, intrucat autoarea isi conduce cititorul spre un mesaj cristic, ca o litanie, o confesiune sub forma unei spovedanii in care primeaza valorile crestine. De aceea consideram titlul cartii un pretext pentru desfasurarea asa-numitului fir epic dezvoltat pe o schema religioasa, ca un numar redus de personaje care slujesc intentia artistica a autoarei. Desi de mica intindere, cartea are insa deschidere spre ascensiune in aflarea luminii divine, singurul si ultimul adevar. Privita sub aspectul moralitatii, aceasta frumoasa invocatie a divinului capata dimensiuni etice, fiind un frumos ghid de dumnezeire, dar si prin bucuria cititului, prin inocenta personajului Roman, care parcurge o experienta initiatica. Autoarea pare sa ne sugereze ca omul, nu numai ca poate fi usor ispit, dar are nevoie de incercare si eroare intrucat mai usor inveti sa te feresti de capcanele vietii, dupa ce Dumnezeu te-a incercat prin Tirada Diavolului. Acest micro-eseu, micro-pen in spirit crestin, este o dizertatie spre Bine si Rau. Cititorului descopera o punte de intelegere a sensului vietii traite intru credinta si smerenie, dar mai ales intelegand viata ca o nevoie de rugaciune, nazuita spre dumnezeire. - Elena Netcu