Toba de tinichea

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură •  Autor distins  cu Thomas Mann Prize pentru literatură Tobă de tinichea, romanul care a șocat Germania și a devenit bestseller internațional, a fost ecranizat în 1979 de regizorul Volker Schlondorff. Pelicula a primit Premiul Palme d’Or la Festivalul de la Cannes și Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. Capodopera lui Gunter Grass, Toba de tinichea este o pretinsă autobiografie a piticului Oskar Matzerath, născut la granița dintre Germania și Polonia, avînd doi tati prezumtivi, care susține că s-a oprit deliberat din creștere la vîrsta de trei ani în semn de protest față de lumea adulților. Oskar asistă la nazificarea familiilor germane obișnuite, la ororile războiului și la miracolul german postbelic. Acuzat de o crimă pe care nu a comis-o, Oskar este închis într-un ospiciu, de unde, cu vocea sa ascuțită care sparge geamurile și cu răpăitul tobei sale de jucărie, condamnă toată nebunia lumii moderne. Oamenii au spus dintotdeauna povești. Cu mult înainte ca omenirea să fi învățat să scrie, se spuneau și se ascultau povești. În această epocă a scrisului, păstram încă amintirea originilor orale ale literaturii. Iar acesta este un lucru bun, pentru că, dacă rostirea ar cădea în uitare, poveștile noastre ar fi uscate ca praful. - Gunter Grass Un roman formidabil, o capodoperă a absurdului. - The New York Times Cel mai mare roman scris de un autor contemporan. - John Irving Traducere din limba germană de Nora Iuga  Premiul Nobel pentru Literatură 1999 Fragment din romanul "Toba de tinichea" de Gunter Grass:   „Pe atunci se mai putea ajunge la inima oamenilor din fața tribunelor și din tribune cu o nenorocită de tobă și trebuie să recunosc că mi-am exersat trucurile scenice ca și spargerea geamurilor cu efect la distanță pînă la perfecțiune. Nu băteam toba doar împotriva adunărilor brune. Oskar ședea sub tribuna roșilor și negrilor, a cercetașilor și a cămășilor de culoarea spanacului din PX, a Martorilor lui Iehova, a frăției Kyffhauser, a vegetarienilor și a tinerilor polonezi din Mișcarea Ozonului. Orice ar fi avut ei de cîntat, de suflat, de închinat și de aruncat: toba mea știa mai bine. Așadar, opera mea era una distructivă. Și ce nu reușeam să zdrobesc cu toba, ucideam cu vocea. Pe lîngă acțiunile la lumina zilei, îndreptate împotriva simetriei tribunelor, îmi începeam îndeletnicirea nocturnă: în iarna lui treizeci și șase, treizeci și șapte, făceam pe ademenitorul. Primele noțiuni în materie de ademenirea semenilor le-am primit de la bunica mea Koljaiczek, care își deschisese, în acea iarnă cruntă, o tarabă la tîrgul săptămînal din Langfuhr, cu alte cuvinte: stătea ghemuită în cele patru fuste ale ei, în spatele tarabei și-și oferea marfa pentru sărbători cu voce plîngăreață: „Ia oușoare, ia oușoare și unt ca mierea, uite gîsca, nu-i nici grasă, nu-i nici slabă, gîscă!" În fiecare marți era zi de tîrg. Venea cu decovilul de la Viereck, își scotea, cu puțin înainte de Langfuhr, botforii de pîslă pentru drumul cu trenul și-și lua în picioare niște galoși fără nici o formă, își agăță de brațe cele două papornițe și-și caută taraba, pe care atîrna o firmă mică: Anna Koljaiczek, Bissau, în strada gării. Ce ieftine erau pe atunci ouăle! O migdală costă un gulden și untul kasub era mai ieftin decît margarina. Bunica stătea între două femei cu pește, care strigau: „Ia plătică, ia plătică și carasul!" Gerul făcea untul ca piatra, păstra ouăle proaspete, ascuțea solzii ca pe lamele de râs extrafine și-i dădea de lucru unui bărbat, pe nume Schwerdtfeger, care era chior și încingea deasupra unui foc de cărbuni cărămizi, ca să le dea pe bani femeilor din piață. Bunica convenise cu Schwerdtfeger să-i vîre cu regularitate, la fiecare oră, o cărămidă încinsă sub cele patru fuste. Schwerdtfeger se execută prompt cu un vătrai. Viră un pachețel aburind sub fustele ridicate ușor, o mișcare de descărcare și apoi, cu una de încărcare, cărămida răcită ieșea pe vătraiul lui Schwerdtfeger de sub fustele bunicii. Cît am invidiat eu aceste cărămizi dogorind din hîrtia de ziar! Și astăzi îmi mai doresc să fac schimb cu o asemenea cărămidă fierbinte, ca să pot sta sub fustele bunicii mele. Vă veți întreba: ce îl atrage pe Oskar sub fustele bunicii sale? Vrea să-l imite pe bunicul lui, Koljaiczek, și să păcătuiască cu femeia aceea bătrînă? Caută uitarea, patria, Nirvana nemărginită? Oskar răspunde: Africa am căutat-o sub fustele acelea, poate Napoli care, se știe, trebuie să fie văzut cu orice preț. Acolo se întîlneau fluviile la cumpăna apelor, băteau vînturi ciudate, dar putea să fie și liniște totală sau să fremete ploaia, acolo ședeai la căldură, la loc uscat, unde acostau vapoarele și se înfigeau ancorele, unde lîngă Oskar se aciuia bunul Dumnezeu, care trage totdeauna la căldură, unde dracul își curăță luneta și îngerii se joacă de-a baba-oarba; sub fustele bunicii mele era totdeauna soare, chiar cînd ardea pomul de Crăciun sau cînd căutam ouă de Paști sau serbăm Rusaliile. Nicăieri nu puteam să trăiesc mai liniștit după calendar decît sub fustele bunicii mele. Dar ea nu mă lasa la tîrgul săptămînal și doar rareori mă lua cu ea. Ședeam ghemuit pe o lădiță, primeam un surogat de căldură de la brațul ei, mă uitam cum cărămizile vin și se duc și învățam de la bunica trucul cu ademenirea. Aruncă portmoneul vechi al lui Vinzent Bronski, legat cu un șnur, pe zăpada bătătorită a căldarîmului, atît de murdar de nisipul presărat, încît numai eu și bunica vedeam firul de care se ținea portmoneul. Gospodinele veneau și plecau, nu voiau să cumpere nimic, deși totul era ieftin, poate așteptau să li se dea de pomană sau chiar ceva pe deasupra, fiindcă o doamnă se aplecă după portmoneul lui Vinzent, atinsese deja pielea cu degetele, cînd bunica trase înspre ea undița și mîna distinsei doamne, puțin jenate, ademenind foarte prietenoasă peștele acela bine îmbrăcat la taraba ei! „Așa, coniță, să vă dăm puțintel unt cum îi mierea sau oușoare, poate migdale, numa' c-un gulden?" În felul acesta își vindea Anna Koljaiczek produsele naturale. Dar eu am înțeles atunci magia ademenirii.”