Tombuctu

Domnul Osache nu e eroul tipic cu care ne-a obișnuit Paul Auster în romanele sale, în primul rând pentru că face parte din regnul canin. Dar nici un câine tipic nu e, căci personajul e înzestrat cu o inteligență și o intuiție ieșite din comun și cu abilitatea de a înțelege limba bipezilor. Chiar dacă nu stăpânește și pronunția cuvintelor (biologia îi e potrivnică), stăpânul lui, vagabondul sclipitor și scrântit Willy G. Christmas, îl consideră un partener de dialog pe măsură; de fapt, nu e nimeni pe lume care să-l înțeleagă mai bine pe inadaptatul Willy decât domnul Osache, cei doi fiind de nedespărțit în cutreierările lor. Dar pe domnul Osache îl așteaptă încercări grele după moartea stăpânului său, iar devotamentul și iubirea față de acesta îl fac să fie în permanență măcinat de întrebări metafizice: oare-și va mai revedea vreodată stăpânul acolo, în Tombuctu? „Un roman despre o iubire bântuitoare, ale cărui teme se împletesc în bucla ca niște bobine strălucitoare, îmbinându-se cu grație sub proza curată a lui Auster, provocând fantasticul și tragicul.” San Francisco Chronicle „[Tombuctu] se ține sus prin îndrăzneală și prin limbajul sclipitor și idiosincratic... Riscul pe care și-l asumă și energia obraznică de care dă dovadă ne indică un scriitor pe cale să facă un salt și mai roditor în propriul său teritoriu necartografiat.” Chicago Tribune Fragment din romanul "Tombuctu" de Paul Auster A crescut ca american, un puști din Brooklyn care bătea mingea pe străzi, citea noaptea sub pătura revista Mad și-i ascultă pe Buddy Holly și pe Big Bopper. Nici unul dintre părinții lui nu era în stare să conceapă asemenea lucruri, dar din punctul lui de vedere asta pică foarte bine, deoarece principalul său scop în viață era pe atunci să reușească să se convingă că mama și tatăl lui nu erau adevărații lui părinți. Îi considera niște ființe stranii, cât se poate de stânjenitoare, niște neadaptați cu accentul lor polonez și cu prețiozitatea comportamentului lor afectat, de străini, și fără să aibă nevoie să se gândească cu tot dinadinsul la asta, a înțeles că singura lui speranță de supraviețuire constă în a le rezista în toate împrejurările. Când tatăl lui a murit subit la patruzeci și nouă de ani, răpus de un atac de inimă, durerea lui Willy a fost atenuată de un simțământ secret de ușurare. La numai doisprezece ani, abia ajuns în pragul adolescenței, își formulase filozofia după care avea să se conducă toată viața: să caute necazul cu lumânarea oriunde l-ar fi putut găsi. Cu cât viața ta era mai mizerabilă, cu atât mai aproape de adevăr, de miezul dur al existenței, și ce poate fi mai îngrozitor decât să-ți pierzi părintele la șase săptămâni după a douăsprezecea ta aniversare? Așa ceva te consacră că figura tragică, te descalifică pentru cursa nevrednică a speranțelor deșarte și a iluziilor sentimentale, îți conferă o aură de suferință legitimă."