Tortura pe intelesul tuturor

Cu moș Alexa aveam să împart celula multă vreme. De la el am aflat, chiar în prima zi, că mă aflu în arestul Ministerului de Interne de pe strada Uranus, la doi pași de biserică Mihai Vodă și de Arhivele Statului, și că nimeni nu scapă din ghearele Securității necondamnat. — Dar sunt nevinovat, am zis eu. — Mai ales nevinovații nu scapă. — Ce condamnare ai? întrebă gardianul. — Zece ani, răspundea condamnatul. — Da’ ce-ai făcut? — N-am făcut nimic. — Minți, banditule, dacă nu făceai nimic, îți dădeau trei. În sistemul de represiune care a stăpânit România mai mult de patruzeci de ani, există o categorie de slujbași ce s-a acoperit de-a pururi de rușine. În ea s-a întâlnit corupția magistratului civil cu brutalitatea soldatului. Din această acuplare morbidă s-a născut mercenarul de tip nou: judecătorul militar. Dacă securistul de rând urmărește, păzește și, la nevoie, ucide oameni nevinovați, dacă anchetatorul smulge prin tortura mărturii mincinoase, dacă procurorul (și el militar) lansează acuzații delirante, toți aceștia pot avea sentimentul că își fac datoria. Însă judecătorul nu are scuză. Ținut să împartă dreptatea, el a dat cele mai aberante sentințe din istoria justiției române. Potrivit statisticilor, pierderile României în cel de-Al Doilea Război Mondial au depășit 300.000 de morți: 147.000 pe frontul de răsărit, 167.000 pe cel din apus. Pe timp de pace, au avut de suferit, din motive politice, peste 2.000.000 de persoane: reținuți, anchetați, condamnați prin sentințe judecătorești, condamnați administrativ, internați în colonii de muncă sau în clinici psihiatrice, deportați. Dintre acestea, au pierit în celule sau în lagăre de exterminare cam 300.000.