Totul are o explicatie Vol.2

Peste o sută de teorii dintre cele mai surprinzătoare despre minte, gândire, societate și univers se întâlnesc în această lucrare captivantă pentru toți cititorii care se lăsă provocați de știință și de orizonturile ei fără limite. Fizică, economia, psihologia, neuroștiințele și alte discipline își etalează aici întreaga forță pe înțelesul tuturor. Legile naturii, metaforele, inerțiile și complexitățile universului sunt câteva teme dintre cele abordate în prezentul volum. Lor li se adaugă idei fascinante și descoperiri care pot schimba felul în care vedem lumea, într-o carte a soluțiilor „frumoase“ la probleme cât se poate de interesante. „Această carte provocatoare se poate citi din scoarță în scoarță, se poate răsfoi, în funcție de preocupările fiecăruia, și va fi pe placul oricărui cititor curios. Se recomandă călduros.“ Fragment: " TIMPUL PROFUND ALUN ANDERSON Consultant senior și fost redactor-șef & director de publishing, New Scientist; scriitor, After the Ice: Life, Death, and Geopolitics in the New Arctic Există o idee simplă, unică și profundă care mă surprinde atât prin faptul că este profundă și frumoasă ca atare, dar și prin acela că a dat naștere unei serii întregi de teorii și explicații ulterioare cu caracter elegant. Ideea cu pricina este aceea a „timpului profund" - și anume că Pământul este extrem de bătrân și că viața speciilor care trăiesc pe el este relativ tânără. Când această idee a fost formulată pentru prima dată, a intrat în opoziție cu tot ceea ce se credea până  atunci și a avut rolul de a schimba perspectiva oamenilor asupra lor înșiși în aceeași măsură în care a făcut-o și descoperirea mai veche că Pământul se învârte în jurul Soarelui. Știm când s-a născut, sau cel puțin când a fost susținută pentru prima dată, ideea timpului profund, pentru ca un profesor de la Universilatea din Edinburgh, pe numele său John Playfair, și-a consemnat reacția în 1788. „Mi se-nvârte capul cu totul", scria el, „când mă gândesc Ia cât de abisal e timpul." Călătorise pe coasta scoțiană cu prietenul său geolog James Hutton, care și-a transpus ulterior ideile într-o carte numită Theory of the Earth. Hutton i-a arătat un set de tipare specifice ale căror roci, care puteau fi explicate cel mai bine pornind de la supoziția că solul actual s-a format inițial sub apa mării, apoi s-a înălțat, dislocat, erodat, pentru a fi acoperit din nou de un strat de sedimente marine. Pământul nu avea doar șase mii de ani, așa cum susțineau calculele biblice acceptate la momentul respectiv; cât despre straturile din structura scoarței terestre, acestea nu trecuseră printr-un potop de proporții, așa cum stipula atunci perspectiva științifică dominant, bazându-se pe, cele mai bune informații de natură chimică ale momentului. Să privești lumea din perspectiva lui Hutton a însemnat realizarea unui salt uriaș. Ne vine ușor să conștientizăm vastitatea spațiului. Când ne ridicarn ochii spre stele, imensitatea universului este atât evidentă, cât și capabilă să ne pună în uimire. Imensitatea timpului, în schimb, scapă experienței umane. La scară  umană, natura cunoaște doar ciclul repetitiv al anotimpurilor, întrerupt doar de cutremure catastrofale ocazionale, de erupții vulcanice și de potopuri. Tocmai din acest motiv, teoriile creaționiste și catastrofale privind originile Pământului au părut a fi mai plauzibile decât cele de natură lentă și gradată. Hutton însă a nvut încredere în ceea ce a văzut în structura rocilor, îndemnându-i pe alții „să deschidă cartea Naturii și să-i citească notițele". Perspectiva sa asupra timpului a creat un teren fertil pentru alte teorii de amploare. Dată fiind disponibilitatea unor mari intervale de timp, procesele imperceptibil de lente aveau vreme să modeleze lumea naturală. Lui Hutton i-au urmat geologia modernă, apoi teoria evoluției, pentru a explica cum au apărut treptat diversele specii și, nu în ultimul and, teoria deplasării treptate a continentelor ca atare. Toate acestea își au rădăcinile în ideea timpului profund. Ideile lui Hutton au constituit o provocare imensă și pentru gândirea ultrareligioasă deoarece, atunci când el scria, la sfârșitul cărții sale, că „nu găsim vestigii ale începuturilor - dar n-avem nici perspectiva unui sfârșit", acesta a contestat implicit atât ideea Genezei, cât și pe aceea a Apocalipsei. "