Tramvaiul 13

Dupa douazeci de ani si mai bine, iata-l pe Constantin Arcu punandu-l din nou in scena pe Oreste, celebrul sau erou din Faima de dincolo de moarte (2001). Din nou in scena e doar un fel de a spune, caci e vorba, in fapt, despre descendentii sai, ceea ce nu inseamna ca am avea de-a face cu o cronica de familie.
Citește tot rezumatul... Dar oricat de mult un aer fantast si straniu acopera intamplarile, in Tramvaiul 13 cu o cronica avem totusi de-a face: cronica unei lumi in deriva. O fauna, din vremea pandemiei, sordida in chiar esenta ei, in care se misca secretari de stat si avocati, directori generali si ministri, insi peste care pluteste, intr-o istorie complicata (ca viata insasi), aburul incompetentei, coruptiei, imposturii, infractionalitatii si, peste toate, al alcoolului. Oricat de mult am fi tentati pana spre sfarsit sa credem ca tramvaiul 13 e o proiectie eliadesca, Sodoma si Gomora, ca o amenintare in surdina, care nu poate fi scoasa din tesatura insasi a societatii, chiar exista. Aparitia finala a unui vizionar - cum altfel decat burlesc? - nu face decat sa distruga orice speranta. Totul e o pecete a raului. Dupa mai multe carti de memorii despre lumea larga, iata-l pe Constantin Arcu intorcandu-se, fictional, acasa. Era sa spun: Bine te-ai intors in infern! Dar e cu adevarat realitatea un infern? Ceea ce supravietuieste oricarui verdict moral e finalmente viata insasi. Aceasta e miza celui mai recent roman semnat de Constantin Arcu. - Mircea A. Diaconu   Iatal pe Constantin Arcu, poate cel mai mare calator din istoria literaturii romane, revenind la vechea lui dragoste, romanul! Structurat pe capitole dense, extrem de bine inchegate, care au o asemenea autonomie incat ar putea fi citite si ca nuvele independente, romanul pare a promite a fi o distopie intr-atat de infricosatoare sunt semnele unei misterioase pandemii care pune stapanire pe umanitate, o umanitate vulnerabila indeosebi in zona senectutii, pentru care se cauta solutii dintre cele mai aiuritoare. Pe masura ce lectura inainteaza, senzatia e mai, degraba, de satira cu tuse de vizionarism, care ii vizeaza indeosebi pe cei care au incercat sa profite de pe urma acesteia. Foarte bine sunt creionate personajele centrale, dar memorabil e portretul Americanului, personaj secundar care iti ramane in memorie ca prototip al carcotasului cunoscator al tuturor dedesubturilor unor situatii aparute pe un traseu existential care se largeste pe nesimtite la nivel social global. Intr-o nota de ironie fina si umor, adeseori negru, apare grupul de pierde vara de la birtul La ultimul banut. De altminteri, scriitura limpede, transanta, care manipuleaza subtil intertextul si ia, pe alocuri, turnura de zicere memorabila, pare a fi populata in buna parte de oameni de prisos, care ar putea disparea, ba chiar s-ar cuveni sa dispara, lasand locul liber pentru cei in putere, desteptii cu initiativa. lar surpriza din final, cand autorul devine el insusi personaj, e, neindoios, colosala. Un roman de zile mari, a carui lectura are, cu adevarat, virtuti vindecatoare. - Mircea Petean Citește mai puțin...