Trandafirii din Mexic

Carte recompensată cu Medalia Belpre Uneori se poate întâmpla ca totul să se năruiască, atunci când ți-e lumea mai dragă, și de pe cele mai înalte culmi să ajungi în cele mai întunecate abisuri. Demult, la El Rancho de las Rosas, Esperanza ducea o viață cât se poate de privilegiată: locuia într-o casă mare, avea rochii minunate, păpuși de porțelan, servitoare care erau mereu la dispoziția ei și o familie care o iubea nespus. Acum locuiește cu mama și cu alți oameni într-o baracă mică și înghesuită dintr-o tabără de lucru din California și trebuie să învețe să ia totul de la zero.
Citește tot rezumatul cărții Trandafirii din Mexic...   Ryan îmbină cu ușurință momente istorice cu dorința de supraviețuire a unei familii, învățându-ne totodată cuvinte în spaniolă și obiceiuri mexicane. (Publishers Weekly) Folosind un stil limpede și poetic, Ryan scrie o poveste emoționantă care îi va captiva pe cititori. (Booklist) Fragment din cartea "Trandafirii din Mexic" de Pam Munoz Ryan: "Mamă, Abueliță și Esperanza au dormit în barăcile servitorilor. De fapt n-au dormit prea mult, dar nici n-au plâns. Erau împietrite, că prinse într-o piele groasă pe care n-o putea străpunge nimic. Și nu mai avea niciun sens să dezbată cum s-a petrecut totul. Știau cu toții că fusese mâna unchilor la mijloc. Când a răsărit soarele, îmbrăcată încă în cămașa de noapte, Esperanza a ieșit printre dărâmături. Având grijă la grămezile care încă ardeau mocnit, s-a uitat printre lemnul înnegrit de foc, sperând să găsească ceva care să merite salvat. S-a așezat pe un morman de chirpici, acolo unde înainte era ușa de la intrare, și a rămas privind la grădina de trandafiri a lui Papă. Tulpinile fără flori erau acoperite de funingine. Încă amețită și îmbrățișându-se singură, Esperanza cercetă lucrurile care supraviețuiseră: formele răsucite din fier forjat ale scaunelor, tigăile din fontă rămase nevătămate mojarele și pisăloagele făcute din roca vulcanică și care refuzaseră să se topească. Apoi a dat cu ochii de ladă care stătea de obicei la capătul patului ei, cu chingile din metal neatinse. S-a ridicat și a fugit spre ea, sperând la un milagro, o minune. S-a uitat cu atenție, dar nu mai rămăseseră în urmă decât tăciuni negri. Nu mai rămăsese nimic în ladă, pentru când va veni vremea.  Esperanza i-a văzut în depărtare pe unchii ei venind călare și a dat fuga să le spună și celorlalți. Mama a rămas așteptând pe treptele barăcii, cu brațele încrucișate, ca o statuie neînduplecată. Alfonso, Hortensia și Miguel stăteau alături. - Ramona, a spus Marco, fără coboare de pe cal. Încă o nenorocire într-un timp atât de scurt. Ne pare îngrozitor de rău. - Am venit să-ți mai dau o șansă, a intervenit și tio Luis. Dacă te-ai răzgândit și accepți propunerea mea, voi construi o casă mai mare și mai frumoasă și voi replanta totul."   Citește mai puțin...