Trei comedii

Trei comedii. Lysistrata. Viespile. Belșugul (Plutos) Am fost întrebat: la ce i-ar servi unui contemporan să citească fie și numai cele trei piese de Aristofan pe care i le propun în volumul de față? Întrebarea nu-i fără sens: Aristofan a trăit acum aproximativ 2400 de ani; lumea lui era, sau cel puțin așa ne-o închipuim, complet diferită de a noastră, la începutul secolului XXI. Alte ocupații, alte griji, alte bucurii, până la urmă altfel de oameni la el și la noi, nu-i așa? Și atunci de ce i-am acorda bătrânului comediograf mai mult decât o atenție de tip arheologic, și nu i-am prefera în schimb lecturi mai actuale pentru orele libere? Chiar așa, altfel de oameni la el și la noi? Nu tocmai. Eu cred că distanța dintre lumea lui și a noastră e înșelătoare, căci nu sunt altfel oamenii în esența lor acum față de atunci, ci doar ambalajul lor, pentru a spune astfel, s-a schimbat destul, poate până la nerecunoaștere. …Să-l desfacem, și ce să vezi: regăsim sub foile lui colorate omul dintotdeauna, prea puțin diferit de cel din epoca Atenei clasice pe care îl luă în derâdere Aristofan. Nu suntem și noi vanitoși ori invidioși? Au pierit dintre noi demagogii, lauda¬roșii și flecării? Nu mai există mincinoși, zgârciți, risipitori? Pe de altă parte, distribuția inegală și chiar nedreaptă a averilor e deja istorie? Certurile dintre generații, necazurile vârstei înaintate, problemele sexualității, ale educației ține¬rilor s-au evaporat? Oare războiul a făcut loc păcii universale? Domnesc cumva pe lume libertatea și bună-credință? Suntem noi în stare, cu toate mijloacele noastre tehnice, să trăim cu adevărat bine și fericit? Întrebări retorice care dau a înțelege, fără urmă de îndoială, că omul profund nu s-a schimbat deloc și că dramele lui au rămas tot aceleași de mii de ani. La ce bun să-l mai citim, deci, pe Aristofan? Poate chiar de-asta: ca să râdem de felul în care măiestrul poet face să prindă viață pe scenă, metodic și cu o logică șui generis, absurdul la care adesea nu dorim să renunțăm cu totul; și pentru că apoi, în timp ce despachetam ambalajele civilizaționale, să observăm cu melancolie sursa și obiectul râsului nostru – eternul lor miez neschimbător: noi înșine. - ANDREI CORNEA Traducere în versuri, introducere și note de Andrei Cornea Ilustrații de Mihail Coșulețu