Trei dinti din fata

    Trei protagoniști – Val, Tudor și Adrian –, trei dinți, precum și trei ipostaze ale erosului, se pierd într-un labirint real și prozaic al anilor '60, totul stând sub semnul ironiei. Întâmplările se află de multe ori la granița fragilă dintre vis și veghe, dintre stările de agregare ale ființei. Numai istoria rămâne limpede, doar ea scoate personajele din atemporalitate, înscriindu-le în destin.      Fragment din romanul "Trei dinți din față" de Marin Sorescu:     “Olga aștepta absentă, oarecum bucuroasă că mai poate sta pe loc. Trase în piept, odată cu aerul greu al atâtor țevi de eșapament ce trepidau, și un miros plăcut, care îi trezi o sumedenie de amintiri din copilărie. Se pare că mirosul pâinii calde este, alături de gustul laptelui, cel mai puternic declanșator de amintiri din copilărie. Mai ales pentru cei născuți la țară ori care și-au petrecut primii ani într-un sat - cazul Olgăi. Tot Ion Creangă se află într-o pâine care ți se frânge în față, caldă și aburind. N-avea rost să se ducă acasă. Voia să mai amâne puțin judecata din urmă cu bărbatul înșelat, care știa unde fusese ea, nu dormise probabil toată noaptea încercând să-și închipuie - nu era un om lipsit de imaginație, o, deloc! - ceasurile ei de dragoste, cu amantul, desigur exagerând mult, punându-și în valoare și înclinația spre grotesc și fantașic, și răutatea ieșită din comun, și priceperea în deducții și raționamente absurde. Ca un detectiv care, prea conștiincios, inventează o sută de ipoteze ale săvârșirii crimei, una mai valabilă și totodată mai fantastică decât alta.     În ciuda apatiei pe care-o afișa uneori în public, Șandru era, acasă, de-o gelozie feroce, în stare s-o bănuiască pentru cel mai banal gest camaraderesc pe care i l-ar fi făcut unui coleg, să-și închipuie cine știe ce „semn", construind de aici un întreg eșafodaj, descoperind fire noi, venind cu noi argumente și până la urmă implorând-o „măcar să recunoască". O vânătaie pe pulpă sau ceva mai sus, cauzată de cine știe ce lovitura nevinovată de colțul mesei sau al băncii - așa explică ea -, era izvorul unor lungi certuri familiale și, de cele mai multe ori, al altor vânătăi mult mai apăsate și de proveniență cunoscută. Până nu-i trecea vânătaia de pe pulpă - dacă nu încasă altele -, Olga n-avea liniște-n casă, el era mereu țâfnos, izbea, trântea, spărgea, spunând că „știi tu de ce"."