Trezirea Leviatanului - James Corey

    Ce pericole ar mai putea pândi în spațiul cosmic după ce umanitatea reușește să colonizeze o mare parte din sistemul solar, iar lupta pentru apă, aer și hrană trebuie purtată în fiecare zi?     Cu milioane de ani în urmă, ființe necunoscute din Univers au lansat asupra Pământului un virus cu o inteligență superioară, menit să reconfigureze planeta și pe locuitorii ei. Dar protomoleculă își ratează ținta și călătorește prin spațiu așteptând să fie trezită la viață. Când virusul cade în mâinile unor sociopați, sute de mii de oameni își pierd viața, iar sistemul solar este amenințat de izbucnirea războiului civil. În haosul care se stârnește, două personaje cu principii antagoniste – James Holden, ofițer pe un transportor de gheață, și detectivul Miller – vor porni împreună într-o cursă pentru salvarea omenirii.          Fragment:        „Holden clipi și Naomi îi dispăru din ochi. Trapa se închise în urma ei cu un pocnet care nu fusese probabil mai puternic decât unul normal, însă lui așa i se păru.     Apela cabina piloților și-i spuse lui Alex să facă pauză și să bea o cafea. Îndreptându-se spre punte, pilotul se opri părând că vrea să spună ceva, dar Holden îi făcu semn să meargă mai departe. Alex ridică din umeri și plecă.      Ghemul din stomac se înrădăcinase zdravăn și înflorea într-o panică palpabilă, care-i făcea picioarele să tremure. O parte a minții lui Holden — cea violentă, răzbunătoare și autoflagelantă — insistă obsesiv să construiască imagini cu Eros gonind spre Pământ. Asteroidul cobora vâjâind din ceruri, că în toate viziunile apocaliptice religioase transpu-se în realitate: cu foc, și cutremure, și ploi pestilențiale ce măturau solul. Dar de fiecare dată când Eros lovea Pământul în imaginația lui, Holden vedea de fapt explozia lui Canterbury. O lumină albă, fulgerătoare, apoi nimic, doar zgomotele granulelor de gheață răpăindu-i pe carcasă ca o grindină ușoară.     Marte avea să supraviețuiască pentru o vreme. Enclave din Centură aveau să reziste probabil chiar mai mult. Acestea aveau cultura supraviețuirii. Știau să se descurce cu puțin, să trăiască la limita dureroasă a resurselor. Însă fără Pământ, totul urma să moară până la urmă. Oamenii ieșiseră de mult din puțul gravitațional. Ieșiseră de suficient timp pentru a dezvolta tehnologia necesară tăierii acelui cordon ombilical, totuși nu se sinchisiseră niciodată s-o facă. Stagnaseră. În ciuda dorinței de a se infiltra în toate ungherele locuibile în care putea ajunge, omenirea stagnase. Se mulțumise să zboare în nave construite cu o jumătate de secol în urmă, utilizând tehnologii care nu se schimbaseră de încă și mai multă vreme. Pământul fusese atât de concentrat asupra propriilor lui probleme, încât își ignorase copiii care zburaseră hat departe, mai puțin atunci când își ceruse cota parte din munca lor.”