Începând din anul 2002, Turcia este condusă de Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) și de liderul său, carismaticul Recep Tayyip Erdogan. De atunci, statul turc s-a schimbat profund. În contul noii puteri s-au înregistrat în egală măsură succese și eșecuri. Un autoritarism tot mai accentuat și o politică de islamizare a societății au anulat treptat imaginea democratică a „Noii Turcii”. În acest studiu bine documentat, reputatul economist și politolog Ahmet Înșel prezintă cauzele ascensiunii AKP, strategiei politice și succeselor electorale ale lui Erdogan, obținute în ciuda scandalurilor de corupție și a luptei deschise cu comunitatea Gulen. Adusă la zi cu o prefață a autorului pentru ediția românească, Turcia lui Erdogan demonstrează că societatea turcă este frământată de aspirații contradictorii – teama de a-și pierde identitatea socio-istorică și voința de a se integra în lumea modernă. „Concluziile volumului sunt evidente și se impun a fi lecturate cu atenție deosebită mai ales de cei care doresc să cunoască în profunzime Turcia și perspectivele sale europene. Turcia și Europa nu au ajuns nici pe departe la capătul liniei, tensiunile sunt, în continuare, la un nivel ridicat. Retorica publică rămâne combativă și, dacă nu apar nuanțări de parcurs, s-ar putea ca aceasta să aibă efecte semnificative asupra parteneriatului strategic între Europa și Turcia.” - Cristian Diaconescu Fragment din volumul "Turcia lui Erdogan" de Ahmet Înșel: “Virajul autoritar al referendumului din 2010 În primăvara anului 2010, guvernul a prezentat un larg proiect de amendare a Constituției, susținut de instanțele Uniunii Europene. Amendamentele vizau mai multe articole disparate din Constituție, dintre care cel mai important se referea la condițiile de nominalizare și de exercitare a activității membrilor Consiliului Superior al judecătorilor și procurorilor și ai Curții Constituționale. Introducând un sistem de alegere directă, de către magistrați, a jumătate din membrii Consiliului ce gestionează cariera lor și organizează activitatea tribunalelor, AKP a încercat să pună capăt sistemului de cooptare de către Curtea de Casație și Consiliul de Stat, pe care le consideră a fi ultimele bastioane ale „vechiului regim". În același timp, conform recomandărilor acquis-ului comunitar, reforma acordă autonomie Consiliului Magistraturii față de Ministerul Justiției, chiar dacă ministrul și secretarul general al ministerului continuau să fie membrii acestuia. În paralel, reforma prevedea creșterea numărului membrilor Curții Constituționale, limitarea duratei mandatului lor la doisprezece ani și refacerea schemei de funcționare a Curții. Pachetul de amendamente preconiza astfel o serie de măsuri prin care se extindeau libertățile - dreptul de a sesiza în mod individual Curtea Constituțională, înființarea funcției de mediator al republicii, dreptul la convenția colectivă pentru funcționari, recunoașterea principiului discriminării pozitive și a egalității între bărbați și femei, limitarea competenței tribunalelor militare, dreptul la recurs recunoscut funcționarilor și ofițerilor pentru deciziile disciplinare ce-i priveau. De asemenea, se specifică abolirea imunității acordate autorilor loviturii de stat din 1980 de o prevedere tranzitorie a Constituției din 1982. Președinții Consiliului de Stat, Curții de Casație și CHP s-au opus vehement acestei reforme a justiției. Pentru CHP, celelalte măsuri ce extindeau libertățile erau doar niște amăgeli menite să mascheze dorința de supunere a justiției de către putere. Reforma a fost adoptată, dar fără majoritatea cerută pentru promulgare, fiind necesar un referendum. Alegătorii au fost așadar chemați la vot pe 12 septembrie 2010, chiar în ziua aniversării a 30 de ani de la lovitura de stat militară."
