Ucenicul arhitectului

Autoarea bestsellerului internațional Bastarda istambulului   Un băiat pirpiriu, numai ochi și par zburlit, coboară de pe corabie la Istanbul să ducă un dar fără seamăn la seraiul sultanului: un elefant cu totul și cu totul alb. Cei doi sînt repede prinși într-o înlănțuire de istorii tainice, în care se amestecă iubiri fără speranță, viziri plini de cruzime, cadine și sultane viclene, vrăjitoare și uneltiri de curte. Nedespărțit de prietenul lui, elefantul, băiatul ajunge în scurtă vreme ucenicul lui Mimar Sinan, unul dintre cei mai faimoși arhitecți din Imperiul Otoman, alături de care ridică, ani în șir, moschee după moschee. Nominalizat, chiar în anul apariției, la Walter Scott Historical Novel Prize, romanul Ucenicul arhitectului e o poveste plină de culori și lumină, care se desfășoară în neuitată vreme a sultanului Soliman Magnificul. Fragment din cartea "Ucenicul arhitectului" de Elif Shafak "- Ssst, nu vorbi prostii și nu strigă. Cum ai intrat? Nu era vreme de lămuriri. Zgomote de pași răsunau pe coridor, lovindu-se de tavanele înalte și de pereții ornamentați. Jahan se ridică și se apropie încet de meșter, nădăjduind să se facă nevăzut. În clipa următoare, Murad al III-lea intră în încăpere însoțit de oamenii lui. Nu foarte înalt, destul de îndesat, avea un nas acvilin, o barbă lungă și aproape bălaie și ochi căprui, îndrăzneți sub sprâncenele arcuite. Se opri, gândindu-se în ce fel să vorbească: cu blândețe, cu asprime, cu cea mai mare asprime? Sinan își veni în fire numaidecât, sărutândul poala caftanului. Ucenicul lui făcu o plecăciune adâncă, apoi încremeni, neflînd în stare să ridice ochii la Umbra lui Allah pe pârnant. Jahan era uluit nu atât de sultan, cât de faptul că se găsea dinaintea lui. Căci acum Murad era într-adevăr sultan. Tatăl lui, Selim cel Bețiv, alunecase pe marmura udă la hamam și căzuse, afrându-și moartea - beat criță, șopteau gurile rele, deși se caise pentru proastele sale năravuri și jurase să nu mai pună vreodată vin pe limbă. Chiar înainte de lăsarea întunericului, în urale și lingușeli, jerbe de scântei, dairele și trâmbițe, Murad fusese încins cu sabia străbunului său Osman și înscăunat sultan. Afară, în depărtare, marea fremătă și oftă. Neîndrăznind să se miște, Jahan aștepta într-o tăcere de mormânt, cu fruntea brobonită de sudoare. Ascultă tăcerea ce îi apasă umerii, împingându-i buzele atât de aproape de podea, încât ar fi putut s-o sărute ca pe-o iubită rece. - De ce sunt leșurile aici? întrebă sultanul de cum aruncă o privire la sacii de pe jos. N-aveți nici o rușine? Unul dintre însoțitorii săi răspunse îndată: - Iertăciune, stăpâne, ne-am gândit c-ai vrea să le mai vezi o dată. O să le ducem în criptă și o să ne încredințăm că primesc toată cinstirea cuvenită. Sultanul nu spuse nimic. Apoi se întoarse către oamenii îngenuncheați dinaintea lui."