De ce se reeditează astăzi monografia despre Ulfila a lui Constantin Erbiceanu (1838-1913), apărută în 1898?
Mai întâi, pentru a marca o comemorare. În 2013 se împlinesc o sută de ani de la moartea celui care, pe lângă o adevărată școală de studii elenistice, a lăsat culturii române un mănunchi de lucrări, cele mai importante fiind: Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a Catedralei Mitropolitane din Iași (1888); Cronicarii greci carii au scris despre români în epoca fanariotă (1888); Ulfila Viața și doctrina lui sau starea creștinismului în Dacia Traiană și Aureliană în secolul al IV-lea (1898); Priviri istorice și literare asupra epocei fanariotice (1901); Bărbați culți greci și romani și profesorii din Academiile din Iași și București din epoca zisă fanariotă (1650-1821) (1905).
În al doilea rând, reeditarea de față se justifică prin chiar valoarea materialului adunat, tradus și comentat de C. Erbiceanu, la nivelul exegetic și cu mijloacele filologico-istorice ale vremii sale. În plină reașezare a zonei balcanice, dar și a Europei Centrale și de Est (mă refer la sfârșitul secolului al XIX-lea), când romantismul domină în istoriografia românească, dar și occidentală, monografia despre Ulfila se înscrie în curentul masiv al construirii unei identitați sui generis în contrapunct sau chiar în opoziție cu identitățile cultural-religioase ale vecinilor (bulgari, unguri, sârbi). De asemenea, Ulfila precum și relațiile dintre vechii goți și populația băștinașă de la nordul Dunării din secolul al IV-lea, sunt revendicate, de autor, ca un model inaugural, al cărui ultim avatar istoric îl constituie relația dintre Regele Carol I (un „Ulfila” al secolului al XIX-lea) și poporul român. România de azi are nevoie, poate mai mult ca oricând, de reactivarea acestui model „ulfilian”.
În al treilea rând, monografia ridică o complexă problemă de ordin istorico-teologic, legată de ADN-ul creștinismului de pe teritoriul actualei Românii. În ce procent acest creștinism a fost „latin”, „grec”, „ortodox”, arian sau pur și simplu apostolic? Pentru istorici și teologi momentul Ulfila mi se pare de neocolit.
Nu în ultimul rând, monografia are și o dimensiunea parabolică, de o actualitate evidentă. Ulfila este fiu de prizonieri de război (probabil de bună condiție), originari din Capadocia. Nu se știe precis dacă și tatăl era capadocian, sau o căpetenie gotă. Mama era cu siguranță pradă de război, elenofonă. Bilingvismul perfect al viitorului episcop denota o imersiune durabilă în limba și cultura greacă. El nu este așadar got din naștere, ci prin adopțiune. El convertește un întreg popor la creștinism (în varianta ariană a acestuia) întorcând cu 180° un handicap: va deveni apostolul și liderul incontestabil al celor care îi înrobiseră familia. Cultura poate răzbuna și întoarce în favoarea sa un destin început sub rele auspicii.
Dincolo de aceste reflecții stârnite de parcurgerea „dosarului Ulfila-Erbiceanu” trebuie remarcat profesionalismul celor care au conceput, structurat și elaborat volumul. Dl Leonidas Rados, excelent cunoscător al vieții și operei fostului academician, consacră un studiu biografic precis și antrenant; părintele Mihai Ovidiu Cătoi, specialist în creștinismul antic, a îngrijit cu acribie nouă ediție, punând, de asemenea, la dispoziția cititorilor un studiu inedit de „ulfilologie” românească, precum și un bogat aparat de note. În sfârșit, strănepotul celui omagiat, care i-a moștenit nu doar prenumele, ci și pasiunea pentru cultura de elită, mă refer la ing. Constantin Erbiceanu, deschide volumul cu o emoționantă evocare a familiei sale. Toate elementele sunt așadar întrunite pentru un regal cu adevărat academic.Cristian Bădiliță
