Ultima vara in Bretania. Istoria unui exil

Ada d’Albon, actriță româncă de teatru cu o carieră promițătoare între anii 1960 și 1970, nepoata a lui Mihail Sadoveanu, s-a exilat la Paris la începutul anilor 1980. Acolo, împreună cu soțul său, regizorul Laurențiu Azimioară, a înființat Theatre de l’Orme în 2002. Povestea ei se înfiripă între casa anilor fericiți, cu cascadele de flori, din fostul cartier Uranus și balconul cât o gheretă din Paris, îngropat și el în flori, unde, sub o tufă de crizanteme galbene, așteaptă urnele cu cenușa fără țară a părinților; între pasiunea devoratoare pentru teatru, cu sensul deplin pe care i-l oferă scena și fracturile destinului căznit al unor artiști români exilați în Franța; între Parisul had, cu o fereastră de la care nu se vede nimic și Saint-Pierre-Quiberon, unde oceanul îi îmbrățișează mereu însingurările și unde un anume domn Herve, gingașă epavă umană, îi servește cafeaua dis-de-dimineață, cu eleganța unui mare senior. Amintiri de toate culorile năpădesc inima și pictează, în nuanțe de umor tandru-amărui și durere ascuțită, lumea exilului: duioasă, grotescă, dezvrăjită. Dar când toate drumurile par înfundate, o ușă blindată se deschide, totuși, spre vis. Chiar așa... cine și-ar fi închipuit?! Carte recomandată de  Mihaela Bilic în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți". Fragment din cartea "Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil" de Ada D'Albon: "— Despre ce este vorba în cartea dumneavoastră?  — Despre viața mea: amintirile din România, amintirile din Franța... Cartea mea s-a născut în Bretania, ținut pe care-l iubesc, pe care-l redescopăr în fiecare vară cu o bucurie intensă, ținut care, prin peisajele sale, îmi povestește și el propriul meu trecut.  — Cum a putut Bretania să vă reînvie amintirile despre România? se miră, intrigată, interlocutoarea mea.  Nu știu ce să-i răspund. Surâd indulgență, fiindcă nu le pot explica așa ceva oamenilor care nu cunosc Saint-Pierre-Quiberon, care nu cunosc ce dragoste mă leagă de locul acesta, care nu știu că aici, față în față cu oceanul, toate corzile ființei mele se eliberează de încordarea exilului și vibrează. Am ajuns la vârsta la care trecutul este mai lung decât ce-mi rămâne de trăit, iar ce-mi rămâne de trăit este lipsit de culoare. Trecutul meu, fie el românesc sau francez, este unul singur și are culoarea acestui pământ scăldat de ocean...  Este ora 8. Instalată pe chei, în fotoliu, privesc întinderea albastră, calmă și lenevesc sub soarele blând, care face apă să scânteieze. În afară de “domnul” Herve, care face ordine pe terasa barului Orange, nu se afla nimeni pe chei. “Domnul” Herve, este prietenul meu. Este un “domn” slab, trist, cu un păr nepieptănat care începe să albească. Și fără dinți. Nu știu în care moment al existenței lui, destinul i-a fost ostil și l-a transformat într-o epavă. Mai târziu, peste zi, “domnul” Herve se va îmbăta și va rămâne beat până mâine. Dar la ora 8 dimineața el șterge meticulos roua care strălucește pe mesele terasei. Da din când în când o mână de ajutor Soniei, proprietara barului, și o face din toată inima. “Domnul” Herve este omul cel mai blând pe care-l cunosc, vorbește puțin, dispare iute și când surâde, în sfârșit, întinerește cu cel puțin șaizeci de ani. De cum mă vede, îmi face un semn discret cu mâna și atunci chipul lui arată ca al unui copil care mă privește cu ochii luminați de o bucurie de nedescris.  — Doamna a revenit?  — Da, iată, am venit săptămâna trecută, sunt bucuroasă să vă văd în sfârșit, domnule!  “Domnul” Herve se apropie de mine, își pune degetul pe buze și-mi șoptește cu cel mai dulce surâs al lui:  — Fără “domnule”. Nu există “domn”. Eu sunt Herve..."