Ultimul refugiu

     Alexandru Păduraru este un prozator plin de voiciune, elan și atașat unui nonconformism care place (sau vă plăcea) tuturor cititorilor. Pe cât de rezervat și ceremonios în viața civilă, pe-atât de spectaculos și imprevizibil este autorul în povestirile, nuvelele, romanele sale. Oscilând între utopia neagră, feerie și realism, Alexandru Păduraru este un scriitor fermecător în sensul în care povestitorii puternici dețin secretele magiei textuale și epice cu care pot efectiv domina publicul. Prozatorul nostru nu mizează pe realismul absolut, deși cunoaște rețeta, ci pe un real infuzat cu elemente de utopie care contrariază și stârnesc interesul. El accelerează particulele universului cunoscut ridicându-le energia și atrăgând magnetic atenția celor ce înțeleg literatura ca spectacol. (Horia Gârbea)      Fragment din roman:       „A doua zi nu m-am dus la slujbă. Și eu, și Doina am dormit dezbrăcați în camera ei până spre prânz. Acum nu-mi mai părea rău de nimic. Chiar eram fericit. Găsisem dezlănțuirea sexuală, plăcerea totală, spiritul eliberator al posesiunii alături de o femeie capabilă să mă ducă pe culmile extazului. Era din nou minunat, ca în unele perioade ale adolescenței. Însă nu putea fi omisă dimensiunea tragică a cadavrului din subsol. Doina și-a așezat capul pe umărul meu și mi-a spus: „De azi înainte depindem unul de celălalt." „Și să uităm de meșterul Emil", am răspuns fără să-mi pese de ceea ce avea să-mi rezerve viitorul. Abia peste câteva zile, venind de pe șantier, unde munceam ca un robot, m-am întrebat dacă nu cumva intrasem într-o capcană. Doina îmi spusese că lucrează într-un cabinet de psihologie, mai ales cu copiii care au probleme de comportament, care au fost traumatizați de părinți sau abrutizați de alte persoane, și mi se părea ciudat că moartea bunicului ei părea să decupeze un scenariu asemănător. Abia acum mă întrebam de ce bătrânul încercase să-și violeze nepoata, dacă mai avea erecție, dacă povestea Doinei era atât de credibilă. Refuzul ei de a anunța Miliția mi se părea tot mai suspect sub acoperirea spaimei că va fi arestată, că va fi nevoită să-și dovedească legitima apărare. Devenisem, într-un fel, robul ei sexual, fascinat de fanteziile și de ușurința ei de-a se copilări plină de farmec. Între timp, îmi luasem hainele de la doamna Sofia, fără să-i spun unde mă mut, însă mă întrebase înainte de plecare dacă am mai trecut pe la castel. „Nu mă mai interesează", i-am răspuns. Însă dacă ar fi sesizat cineva dispariția bătrânului pictor care nu era, totuși, o persoană anonimă? Oricând ar fi fost posibil să se facă o anchetă. Era mai bine să nu mă gândesc la așa ceva, să savurez clipa."