Un an de studiu

    „Într-o zi de iunie 1966, i-am scris o scurtă misivă lui Jean-Luc Godard, pe adresa de la Cahiers du Cinema, strada Clement Marot nr. 5, Paris, arondismentul 8. În scrisorica-i spuneam că mi-a plăcut foarte mult ultimul lui film, Masculin feminin. Și-i mai spuneam că sunt îndrăgostită de bărbatul din spatele filmului, că da, pe el îl iubesc. Am acționat astfel fără a realiza înțelesul real al anumitor cuvinte.“     Așa începe "Un an de studiu", cronica unui an petrecut la școala vieții, cartea unei iubiri, cartea unei descoperiri, cartea unei nebunii. Romanul lui Anne Wiazemsky desenează pasionant o iubire și o epocă, sfârșitul anilor ’60, când Franța este scena unor importante mișcări politice, ideologice și artistice.      Fragment din roman:       „Se anunță o iarnă timpurie. Plouă mult și temperatura cobora de la o zi la alta. Plecăm la Nanterre noaptea și mă întorceam noaptea. Drumul de la gară la universitate se transformă, de cele mai multe ori, într-o mlaștină și aveam sentimentul că eram cu toții angajații aceleiași firme, studenți, muncitori și școlari. Cam asta era tot ce îi puteam povesti lui Jean-Luc, dincolo de câteva pliante pe care i le duceam fără a le fi citit, într-atât îmi păreau de urâte. Rarele discuții la care fusesem tentată să iau parte se refereau la Michel Foucault, Althusser și Lacan, considerați drept unicii mari intelectuali ai momentului. Jean-Paul Sartre era complet desconsiderat, lucru care mă revolta. Numai că acele discuții așa-zis pasionate nu erau nicidecum așa și nu duceau nicăieri. Profesori studenți se întorceau mereu la același tradițional raport soporific maestru-ucenic, pe care părea că nimic nu-l putea clinti. Totuși, uneori câte un curs ajungea să mă intereseze, dar asta nu era de ajuns, după părerea mea, pentru a justifica timpul pe care îl petreceam acolo. Între cursurile de dimineață, din amfiteatru, și lucrările practice de după-amiază, treceau lungi ceasuri de așteptare. La Sorbona aș fi avut cafenelele, cinematografele sau grădina Luxembourg pentru a mă mai destinde. La Nanterre nu era nimic din toate astea, cu excepția unei cafenele sinistre în care intră toată lumea.     Luasem obiceiul de a mă așeza în fundul localului, după un stâlp, de una singură. Beam cafele negre, mâncând niște biete cornuri cu ciocolată și fumând țigara de la țigară. Uneori mă uitam peste cele câteva notițe luate de ici, de colo ori prin manualele de filosofie pe care eram obligată să le învăț. Dar, mai ales, citeam cărțile dăruite de Jean-Luc, care mă ajutau să evadez departe de facultatea din Nanterre.”