Un barbat la singular

     Considerat o capodoperă, romanul lui Christopher Isherwood Un bărbat la singular (A Single Man) a șocat în momentul apariției prin portretizarea empatică, sinceră și mișcătoare a unui bărbat homosexual. Ca într-un fel de Ulise în varianta LGBT, Isherwood descrie 24 de ore din viața personajului său, urmărindu-i lupta cu prejudecățile, furia și singurătatea.     George Falconer, un englez de 58 de ani, profesor de literatură la o universitate din Los Angeles, și-a pierdut de curând partenerul, pe Jim, într-un accident de mașină, iar acum încearcă să depășească momentul agățându-se de rutina de zi cu zi. Încet, încet, cititorul descoperă că dincolo de atitudinea rezervată tipic britanică, de vălul de durere, mânie și solitudine se ascunde un om care iubește viața în ciuda a tot ceea ce i se întâmplă.     Romanul a fost ecranizat în 2009 în regia lui Tom Ford, cu Colin Firth și Julianne Moore în rolurile principale, și a fost nominalizat la Leul de Aur.      Fragment din roman:       “Și acum a trecut, poate, o oră. Și s-au îmbătat amândoi: Kenny s-a amețit, George e foarte beat. Dar Geroge e beat într-un sens bun, la care ajunge arareori. Încearcă să-și descrie sieși ce fel de beție e asta. Ei, ca s-o spunem pe șleau — e că la Platon; e un dialog. Un dialog între doi oameni. Da, dar nu un dialog platonic în sensul de a despica firul în patru, de a face jocuri de cuvinte, de a câștiga un avantaj în fața partenerului de discuție; nu e un meci de-a maimutăritul umilinței, nu e o dezbatere pe vreo temă înfiorătoare prestabilită. Poți să vorbești despre orice și să schimbi subiectul de câte ori vrei. De fapt, ce contează cu adevărat nu e ceea ce spui, ci faptul de a fi împreună în acest tip de relație. George nu-și poate imagina posibilitatea de a avea un astfel de dialog cu o femeie, pentru că femeile nu pot vorbi decât în termeni personali. Ar mai putea funcționa și cu un bărbat de vârsta lui, dacă ar exista un fel de polaritate; de exemplu, dacă ar fi negru. Tu și partenerul tău de dialog trebuie să fiți cumva opuși. De ce? Pentru că trebuie să reprezentați niște personaje simbolice — cum sunt, în cazul ăsta, Tinerețea și Bătrânețea. De ce trebuie să fii simbolic? Pentru că dialogul este prin natura lui impersonal. E o întâlnire simbolică. Nu implică personal nici una dintre părți. De aceea, în dialog, poți să spui absolut orice vrei. Chiar și cele mai intime confidente, cele mai înspăimântătoare secrete sunt văzute obiectiv, ca niște metafore sau ilustrații ce nu vor putea fi niciodată folosite împotriva ta.     George ar vrea să-i explice toate astea lui Kenny. Dar e așa de complicat, și nu vrea să riște să-și dea seama că tânărul nu-l poate înțelege. Mai mult decât orice, își dorește ca el să înțeleagă, vrea să poată crede că tânărul știe despre ce e de fapt dialogul ăsta. Și într-adevăr, acum, pare posibil faptul ca el să știe."