Prin scrierile sale, filosoful creștin Nikolai Berdiaev a trezit și înviorat conștiința idealului creștin, căci numai întoarcerea la o viață spirituală, în creștinism, poate soluționa criza morală și culturală. Noile descoperiri ale fizicii au un sens pozitiv și nu sunt deloc responsabile, din contră, ele sprijina puterea cunoașterii umane. Dezumanizarea e o stare a spiritului uman și corespunde atitudinii sale față de om și față de univers. Toate ne duc la problema religioasă și filosofică a omului. Omul poate fi absorbit de infinitatea cosmică, care se ridică la el. În volumul "Un nou Ev Mediu", sunt dezbătute probleme dintre cele mai grave ale gândirii omenești, cu independență de spirit a unui gânditor genial și, în același timp, cu o putere de previziune care surprinde. Fragment din volum: „Intrarea în noul Ev Mediu, ca altădată intrarea în vechiul Ev Mediu, prezintă vederii o descompunere a vechilor societăți și, invizibil, elaborează altele noi. Această ordine părăsită, dar tenace, care alcătuise viața socială și cultură, se găsește răsturnată prin forțele unui haos barbar. Această ordine a timpurilor moderne însă era ea cu adevărat „cosmică"? Secolul al XIX-lea s-a mândrit cu dreptul său, cu constituțiile sale, cu unitatea metodelor sale scientiste și a aparatului său științific. Ceea ce timpurile moderne n-au putut realiza însă e o unitate interioară care să fie concludentă. Individualismul, atomismul le stăpânea în mod esențial. Tot timpul cât a durat Istoria modernă, serii de ruine interne au roș societățile, omul ridicându-se contra omului, clasa contra clasei. Lupta intereselor opuse, concurența, profunda izolare a fiecărui om au caracterizat timpurile societății modernă. În viața spirituală și intelectuală a acestor societăți e lesne a descoperi o anarhie mereu crescândă, o lacună radicală, provenită din pierderea centrului unic sau din pierderea din vedere a singurului scop suprem. Erau, în aceasta, condițiile autonomiei tuturor sferelor vieții intelectuale și sociale, ca și secularizarea societății. Timpurile moderne au vrut să vadă libertatea în individualism, în dreptul de a se afirma pentru fiecare om și pentru fiecare sferă de cultură. S-a mers până la a identifica procesul Istoriei moderne cu acela al unei eliberări. Dar eliberare de ce și eliberare prin ce? O eliberare de vechile teocrații autoritare, de vechea noțiune a dependenței. Vechile teorii autoritare nu mai puteau subzista și vechea heteronomie trebuia învinsă. Eu nu zic că libertatea spiritului nu a fost o cucerire imprescriptibilă și eternă. Dar pentru ce și de ce trebuia să fie o eliberare? Timpurile moderne n-au știut-o. În numele cui, în numele a ce, ei ar fi fost în definitiv destul de încurcați a o spune. În numele omului, al umanismului, în numele libertății și al fericirii umanității? Nu se vede nimic în acestea, care să fie un răspuns."
