Am o profesie care mă obligă în permanență să ridic ștacheta, să cresc nivelul de responsabilitate, să comunic cât mai inspirat, să citesc, să scriu și să povestesc.
Mă îndeamnă la o prezență spirituală, mentală, emoțională și fizică, care să întâlnească cele mai înalte așteptări ale oamenilor. Mă îndeamnă să privesc, atât înlăuntrul meu, vorbind cu mine sincer, cât și în afara mea, vorbind avizat cu cei care mă ascultă. Să folosesc tonul potrivit, să fiu plăcut, să zâmbesc, să înțeleg și să accept că oamenii au potențial și interese diferite, care de cele mai multe ori nu sunt în armonie și în echilibru.
Când vorbesc, nu folosesc argumente de autoritate și nu țin cu tot dinadinsul să-mi impun opiniile și părerile. Vorbesc cu oamenii de la egal la egal, îmi place să văd figuri destinse care să se poată manifesta liber, fără interdicții, blocaje sau lucruri ascunse. Accept că fiecare poate greși la un moment dat și mă pun pe mine în capul listei. Asta îmi dă libertatea să fiu eu și capacitatea de a-i întelege și după caz de a-i scuza sau ierta pe cei care greșesc.
La un moment dat, am simțit că vreau mai mult pentru mine și pentru comunitatea din care fac parte. La început a fost un simplu gând, care s-a rotit și s-a tot rotit prin mintea mea până când a crescut mare și puternic și iată Unde-i râsu’ e și plânsu’.
