În anii ’80 ai veacului trecut, într-un cartier muncitoresc abia ridicat la marginea orașului, un grup de prieteni, adolescenți, fac o pasiune fulgerătoare, devastatoare și colectivă totodată, care-i maturizează brusc și-i transformă în niște bărbați aproape bătrîni. Toată existența li se modifică din ziua în care, lîngă parcarea unde joacă ei fotbal, oprește un camion verde, iar printre mobile, pe o canapea, una lîngă alta, stau trei fete fermecătoare: Mariana, Silvia și Dorina, adică surorile Acutunoaie, viitoarele zeițe și vedete ale cartierului. Parcarea blocului D7, numit „blocul blestemat” – peste el s-au prăbușit două planoare și, o săptămînă mai tîrziu, explozia unei butelii a făcut victime –, devine un adevărat cîmp de luptă, unde fiecare e singur și toți sînt împotriva tuturor. Situat pe coordonata Salinger-Golding, cu situații, întîmplări și emoții valabile oriunde există părinți și copii, pe un fundal epic mustind de senzațional și de sexualitate, Ura este un roman crud și tulburător despre amintirea unei veri fierbinți și stranii, a unei vacanțe cît un veac de suferințe atroce, stigmatizante și otrăvitoare, în care adolescenții au învățat să iubească, să urască și să se urască. „Cornel George Popa este unul dintre puținii prozatori români care scriu bine despre orice. Nu își povestește și repovestește viața la nesfîrșit, ci povestește viețile noastre, înțelegîndu-le mai bine decît ni le înțelegem noi înșine. Il consider un Mario Vargas Llosa roman. O să ne regăsim – nu ne-am mai regăsi! – și în romanul Ura, instantaneu (luat parcă la lumina unui blitz) al întunecatei lumi românești de ieri. Ce figuri schimonosite de ură și furie, ce gesticulație grotesc-agresivă au fost surprinse în fracțiunea de secundă cît a durat fotografierea! Este o lume din care lipsește cu desăvîrșire bunătatea, dar nu și setea de bunătate, care este intensă și arzătoare. Sînt șanse că romanul Ura să aibă un mare ecou și să arunce în derizoriu narcisismul prozei românești actuale.” (Alex. Ștefănescu)
