Urmare si sfarsit

„Nu există titlu mai nimerit decât Cuvinte potrivite. Asta e literatura. Prin urmare, chestiunea e simplă. Nu-ți trebuie nu știu ce imaginație, ce «idei și sentimente». Totul e să găsești cuvintele care ți se cuvin. Ca unele cutremură, iar altele abia plac, sau nici măcar atât, e problema lor. Nu ai ce le face, astea ți s-au dat.” Cartea de față încheie o serie lungă, prea lungă, de însemnări, și, foarte probabil, pune capăt scrisului meu. Motivul? Poate fi formulat într-o frază pe care mi-o repet de câte ori este cazul: ce-i prea mult e cam mult. Fragment: " Citesc corespondenţa lui Cioran cu Wolfgang Kraus. Scrisorile au ceva, cum să zic, poate înduioşător, din cauza frazei oarecum simple, datorată probabil germanei lui nu prea bogate. Îl simţi mai mult pe om decât pe scriitor. E cel pe care-l căutăm: desprins, dar nu indiferent, lipsit de ambiţii, Pară dorinţă de putere. Dacă nu era acneea lui juvenilă, ar fi omul ireproşabil al culturii româneşti. Spun „româneşti" pentru că, deşi scriitor francez, a fost român. Iar dacă nu i se poate reproşa nimic este pentru că n-a urmărit nimic. Spune că-şi suportă viaţa fiindcă o trăieşte ca pe un concediu. înţeleg mai bine de ce ţin aşa de mult la el. (Dând şi alt înţeles cuvântului, spune — citat în jurnalul succint al lui Kraus care completează volumul: „Concediul e noua religie a Occidentului". Ar fi de adăugat că, pe lângă credincioşi, există şi sfinţi, chial şi martiri ai concediului, oameni care s-au născut cti concediul în ei, de unde unii, martirii, au fost smulşi Eu, trecând peste micile — sau mai marile — accidente parcurs care încă intervin, m-am întors în concediul placentar — Şi de aceea sunt aşa de mulţumit.) Refuzul lui de a se lăsa prins de sistemul „Când faci compromisuri, pericolul de a deveni tonvenţional sau de a te crede important este imens. int reagă viaţă am trăit deoparte; nu vreau să joc acum vreun rol numai pentru că am norocul să fiu bătrân". compromisurile nu le-am evitat pe toate, dar am şi eu norocul de a fi bătrân. Înştiinţat că i-au venit la bancă nişte bani, intră în panică la temerea că, pentru aceeaşi lucrare, este plătit două ori. Îl roagă pe Kraus să intervină la editură ca ia banii înapoi. Kraus confirmă contrastul dintre nihilismul iiilui şi om: „Un om de o bunătate deplină". şi: „...în actica diurnă e omul pe care te poţi bizui cel mai mult, omul cel mai săritor". Confirmă şi vorba lui Paleologu: arât de pesimist pentru că e fericit". Kraus: „E admirabilă atitudinea lui, din care emană bucuria de a trăi...". Liiceanu are eleganţa de a publica o însemnare loarie critică despre filmul lui: „Toate acestea sunt aşa şi-I imaginează un cititor de departe, din provincie, catastroficul Cioran". Se lămureşte un lucru. Kraus, în jurnal: „Cioran spune: aforismele mele pot să sune aşa sau altfel, conţinutul lor e lipsit de importanţă. Nuanţa lingvistică, poanta, witzul, punctul culminant reprezintă esenţialul". Le-aș propune cioranologilor noştri dramatici ce ne cerea ilivaţătorul: „Până mâine, copiaţi de o sută de ori"."