Uruma

Primăvara, Dobrogea toată era de smalț verde și crud. Numai stâncile ei rămâneau mereu albe, de var. Numai răpile ei rămâneau mereu roșcate, de parcă ar fi fost zidite, chiar de atunci, de la începutul începuturilor, de o mână tainică, nepăsătoare la trecerea vremii, din pământ ars pe îndelete, la foc domol. În tinerețea mea depărtată, am petrecut câteva luni în acest ținut straniu. Povestea ce va urma nu e decât un ecou târziu al unor întâmplări trăite atunci, simplu dar intens. Întâmplări, fericite și nefericite, care au lovit adânc, poate de moarte, câteva biete inimi omenești, vai, atât de omenești! - Zaharia Stancu