Cîștigătorul Concursului de Debut – ediția 2015 Această carte nu este nici Baedeker, nici Michelin, este ghidul lui Gabriel Pătrașcu, cea mai originală și mai spirituală călăuză, pe care orice turist împătimit și-ar dori-o. Impresiile sale de călătorie, pline de prospețime și umor, ocolesc textele seci sau encomiastice din pliantele multicolore și privilegiază privirea genuină, fără idei preconcepute, care însă ascunde o profundă cunoaștere a culturii și civilizației sacre, dar și laice. Cele 20 de povestiri, narate în ritm alert de stând-up comedy de un cavaler cruciat eretic, pendulează între trecut și prezent cu naturalețea cu care doar memoria și asociațiile rapide de idei pot aduna laolaltă amintirile din copilărie și viețile sfinților. Vacanțele filocalice ale lui Gabriel Pătrașcu nu sînt doar cronica unei căutări a frumuseții, ele au și darul de a descătușa hohote de rîs homeric și de a invita la o provocatoare odisee. Iar acesta este doar începutul. Fragment: “M-am pricopsit cu două nume de sfinți, în clipa în care bunică-mea s-a aplecat peste balustrada roșie dintre etajul trei și etajul doi, și a strigat ultimele indicații prețioase, așteptate cu sufletul la gură de Oficiul de Stare Civilă, biroul Nașteri. Taică-miu a dat din mână a lehamite. Era deja la etajul întâi. Știa el mai bine. Totuși, nu a îndrăznit să iasă din cuvântul ei. Așa se face că trebuie să dau de băut și de mâncat, de mult mai multe ori pe an, prietenilor și colegilor de muncă, față de un om normal. Prima oară când am numărat cam de câte ori apar numele mele în calendarul bisericesc, atârnat de peretele bucătăriei, aproape de masă pe care bunică-mea frământa mereu aluat pentru cozonaci, plăcinte și gogoși, mi s-a făcut rău. M-a impresionat și faptul că numele mele erau scrise cu roșu. În timp ce cuptorul duduia, sprijinit cu un făcăleț, încercând să dovedească o cratiță uriașă cu ardei umpluți, într-o căldură infernală, eu număram sfinții. Cum prindeam unul, cum îi făceam un mic semn cu creionul. - Ce tot faci acolo? m-a apostrofat bunică-mea, în timp întindea foile de plăcintă, prăjea gogoșile și fierbea ciorba de perișoare. - Rică, ce plăcintă faci? am deturnat-o eu. Rica venea de Ia Tudora, Tudorică, Rică. Niciodată nu i-am spus altfel. Oamenii din bloc îi spuneau tanti Rică, până și maică-mea îi spunea tanti Rică, dar eu îi spuneam doar Rică. Exact ca bunica-miu. Cred că aveam chiar și aceeași intonație. În sufragerie, bunica-miu s-a așezat la masă și a așteptat să fie servit. Rică a venit într-un suflet cu ciorbă. A fugit înapoi în bucătărie. Bunica-miu s-a uitat pe masă, a ridicat șervetul, s-a uitat și sub el. Nu s-a atins de mâncare.”
