Poetul autentic in drumul sau spre deplina implinire ce alterneaza intre chin (onticul dereglat din legaturile sale cele mai intime) si virtute (asumare vocationala cu stropii unor rare si neasteptate seninatati) isi sopteste, deseori strident, divortul de firea lucrurilor si a lumii in care se cauta si nu se regaseste. Grav ca o orga uitata intr-un turn parasit, viciat de zglobiul sunet al unei viori pulsand din tufisul nesatioaselor intamplari ale Sinelui, el isi disciplineaza tumultul cu un calm fictiv, din care pare a se contura profilul unui portret profetic. Iata cateva ganduri ce ma viziteaza de doua decenii de contact neintrerupt cu poezia lui Dan Danila: m-a sedus, la el, un setos neastampar de interogare a cuvantului, cu mana si privirea unui artist ce-si cauta frematand liniile unui contur plastic figural ori peisagistic, la temelia unei logodne (cititor veghetor la nuante) cu experientele toropitoare ale unora dintre cei mai exemplari si fascinati poeti universali, de la Villon, la Baudelaire , de la Rilke la Trakl , pe care i-a mutat si in limba sa, cu un elan pe care doar travaliul sau creator l-a putut egala. De aceea, pentru el, Cand scrii poezii / Nu inseamna ca e pace, fiindca ochiul lui, un ochi al ciclonului se trezeste ca un vulcan revarsand departe caiete cu insomnii (mai ales cosmaruri, as adauga eu), iar ceea ce cu adevarat disimuleaza totul - intimitatea sa si tot ceea ce mai pretinde sa existe. Un act de veghe si supraveghe, ca supravietuire in contul secret al Cuvantului. - George Popescu
