Valea Rea, cel de-al treilea volum de versuri al lui Andrei Doboș, este o explorare lirică a punctelor de conjuncție: între confesiv și elegiac, între observație și evocare, istorie și prezentă. Poemele angajează o voce proaspăt-contemporană în căutarea transparenței, numai pentru a realiza că obiectele ce pot fi găsite se livrează mereu sub semnul inclasabilului. La limita poveștii, de cele mai multe ori mergînd împotriva ei, la limita memoriei și împotriva ei, poemele livrează figurile scăpărătoare ale trecerii și mizează pe o vedere fără plasă de siguranță. „Toponimic, Valea rea imprimă o identitate spațială precisă: abundență vegetală și minerală – sălbăticia – a unui anume loc. Colateral muncii și invenției, acest loc este necunoscut, cu atît mai mult cu cît el apare pe hartă. Aici aveau să alunge strămoșii noștri duhurile necurate în ritualurile lor de exorcizare. Aici, psalmistul avea să găsească o metaforă pentru lumea-morții. În văgăună și repezis, în încîlceala de plante semi-parazite și mușchi, sub umbrele grele de umezeală ale pereților de calcar, povestea se șterge. Dislocarea nu lasă urme, dar ceva din mișcarea de destrămare a legăturilor mai poate fi îngînat: dansul păianjenilor de apă deasupra peliculei fine, bluza ei parfumată de lînă, copii prăjind porumb la focul de tabără la sfîrșitul verii. Poemele de față reprezintă zgura acestor ștergeri.” (Andrei Doboș) „«Like those sundays in the country, be that quality of light, warm when it falls on the fields,/ may you continue to shine/ like life reveals spells and blossoms on the trees, be like sunshine when it rains,/ may you continue to dream/ shine on» (Anthony Joseph) – că ultimul lui volum m-a dus cu gîndul la melodia versurilor de mai sus nu poate fi decît o veste bună pentru cititorii lui Andrei Doboș; că densitatea experiențelor transcrise, chiar și atunci cînd e vorba de gusturi ori gesturi, e responsabilă de plenitudinea și atmosfera poemelor sale e o veste și mai bună pentru bunăstarea pieței noastre editoriale. Care sînt lucrurile ce contează cu adevărat? Ce facem cu timpul pe care-l (mai) avem? Mai credem în miracole? Mai e natura un spațiu privilegiat? Avem puterea de a ne detașa, fie și doar pentru cîteva clipe, de necazurile noastre? Îndrăznim, oare, să avem o ultimă dorință? Presărată cu tot soiul de neașteptate gingașii, Valea rea se dovedește a fi nu doar tulburătoarea confesiune a unui călător, ci și itinerariul liric indispensabil fiecăruia dintre noi.” (Alex Ciorogar)
