"Mai povesteau oamenii, în serile când se-adunau la câte unul, să stea de taină, că moșneagul se ivea, cel mai adesea în nopțile cu lună plină, prin marginile lanului. Umbla de colo-colo, șovăind, parcă neîndrăznind să se-ntoarcă la el acasă. Trupul îi era tot străpuns, iar prin găurile în care nu rămăseseră pănuși se putea vedea dintr-o parte-n alta. Pe țeastă și-n vârfurile degetelor îi crescuseră mii de fire de mătasea porumbului, care fremătau la cea mai mică adiere. Din picioare înmugureau frunze și cu toate astea se mișcă aproape ca un om, gemând de ți se făcea pielea de găină. Dar din găvănele ochilor nu curgea nicio lacrima, căci erau pline cu grăunte, printre care se furișau gândaci mărunți..."
