Viata ca o descoperire

Fiecare ne naștem undeva. Unii în palate, alții în colibe ori în cazuri mai fericite în case de oameni modești. Nu cunoaștem în acel moment care este locul ce ne este destinat și nici traiectoria de viață ce ne-a fost hărăzită. Din acest punct de vedere, esențial sub aspect uman, rezultă de la bun început o mare diferențiere între oameni și o realizare aleatorie a oricărui principiu de egalitate și de dreptate socială. După ce facem această constatare cu gust amar, se pare că nu putem evolua prea mult în direcția obținerii unor explicații cât de cât satisfăcătoare. Ne putem pune pe parcursul întregii noastre vieți – ba chiar pe distanța impresionantă a istoriei omenirii – o sumedenie de întrebări pertinente. Nu putem însă explică suficient din punct de vedere științific, filosofic sau moral care sunt legile fundamentale ale existenței noastre, respectiv resorturile intime care înfăptuiesc procesele cosmosului ori cele ale trecerii omului prin viață și prin moarte. Urmarea firească a acestei neputințe fundamentale a omului – aș putea spune chiar constituționale – care nu-și poate depăși singur, deci prin forțele proprii, condiția lui paticulară în univers, este că trăim într-o stare de incertitudine, într-o nebuloasă deasă, încărcată cu urme de mister și cu diverse elaborări teoretice, care îmbraca haina autoritară a unor doctrine, adeseori transformate în dogme. Departe de mine gândul de a pătrunde în acest hățiș teoretic – măcar din temerea întemeiată că nu voi mai putea ieși din el – am schițat o abordare a problematicii esențiale a omului sub un aspect mai simplu, care ne poate duce mai direct la discutarea destinului, ca descifrare individuală și nu generală. Aș dori că, prin prezentarea situațiilor de viață cuprinse în carte, să explorăm împreună o problematică specifică, detașată pe cât posibil de condiția generală a omului, care aș vrea să se cheme „omul ca suporter și făuritor al propiului destin”. Adică mai concret spus „despre omul singur” care pășește prin vița lui într-un mod specific, care-și poartă virtuțile, slăbiciunile și grijile în mod particular și subiectiv – mult diferențiat de unul de celălalt – și care, finalmente, are sau nu un scop precis în viață. Astfel, am putea evita discuțiile teoretice și am încerca să înfățișăm diverse tipuri de oameni cu istoria lor particulară, cu eforturile proprii de a păși în viață, cu modalități personale de rezolvare și depășire a unor momente delicate, cu suișuri și coborâșuri, cu vămile plătite unor situații de cumpănă ori de pierdere a speranței. Fiecare pășește cu mai mult sau mai puțin curaj și încredere, ajunge la unele destinații, iar la altele nu, și-și încheie trecerea prin lume cu anumite roade culese sau, dimpotrivă, risipite. Împotriva oricăror teze pesimiste, se poate observa că fiecare om are o zestre pozitivă, posibil a fi valorificată într-un mod fericit. Unii oameni se comportă echilibrat, chibzuit ori chiar exemplar, iar alții „pun la bataie” niste resurse sufletești excepționale – și nu întotdeauna în scop egoist – parcă ar dori să-și convingă semenii că psihicul uman este un rezervor uriaș și nebănuit de forțe, capabil să mute munții din loc și să depășească orice vitregie a sorții. Acestora aș dori să le închin această carte, cu toată smerenia, ca un semn simbolic al cinstirii valorii umane, ca o odă dăruită celor care au dovedit că aparență slăbiciune se poate transforma în forță și izbândă.