Viata ca un selfie

    Verdict: fără scăpare.     Timp rămas: zece zile.     Loc: “Cimitirul Vesel” – numele, dat cu o macabră ironie de locatari, salonului destinat pacienților terminali.     Diagnostic: Insomnia Familială Fatală – una dintre cele mai rare boli de pe fața pământului, care afectează numai vreo sută de persoane dintre cele peste șapte miliarde.     Soluții: evadarea în istoria propriei vieți. Sensuri ascunse ale unor întâmplări petrecute demult se devoalează încetul cu încetul, personajele capătă contururi din ce în ce mai ferme, se explică, pe rând, iubirile, trădările, secretele. O vâltoare de evenimente care renasc și ale căror înțelesuri conduc spre ceea ce se petrece în ultima zi din cele zece: un coup de theâtre care dezvăluie adevăratul sens al tuturor lucrurilor de până atunci.     Fragment din romanul "Viața ca un selfie" de Cristi Lavin:     “Nu reușeam să fac nimic cu viața mea, nici acum, când muream. Dar și eu eram vinovat: prea voiam să îngraș porcul în Ajun! Aveam pretenții să se redreseze ceva, când toată sandramaua se prăbușea. Până acum ce-am păzit?! Gata, s-a terminat! Dacă nu sunt mulțumit, asta e, altă viață n-o să mai am. Alții o duc mai rău decât mine, nu știu de ce mă plâng. Într-un fel, aș fi vrut să fac schimb cu boala Cristinei, căci ea avea măcar șanse ca la a doua aruncare de la etaj să scape din nou, dar eu nu aveam nici măcar 0,001 șanse. Deși eram primul caz din România, doctorii știau foarte bine ce se va întâmpla, deoarece cazurile din străinătate erau foarte bine documentate. Se făcuseră cercetări minuțioase, existau chiar filmări cu un pacient din Italia. Mă uitam la somnambulul ăla și mă gândeam că asta mi se va întâmpla probabil mâine. Cu două zile înainte să mori, intrai într-un soi de transă, aveai halucinații, creierul se deregla de tot, iar circuitele nervoase se închideau unul câte unul. Urma DEMENTĂ. Mă uitam pe You-tube și îmi vedeam viitorul ca într-un glob de cristal.     Dar pariam în secret pe luciditatea mea. N-avea cum să-mi dispară, era prea puternică! Nimeni n-avea dreptul să mi-o fure! Era singurul lucru care mi-a mai rămas. Mă agățăm de luciditate ca de un colac de salvare. Dar eram în mijlocul oceanului și furtuna se pornise. O simțeam.     M-am gândit să mai scriu în caietul pe care mi-l oferise preotul. Să găsesc acel mesaj secret, metafizic, al bolii mele. Până nu e prea târziu!     «Ce este visul? Hm, bună întrebare! După ce picasem la Medicină în 1989 (când a izbucnit Revoluția și mă simțeam ultimul om, căci renunțasem definitiv la studiile superioare și eram conștient că n-o să ajung niciodată un intelectual, fără această minimă condiție necesară), torturat de gândul c-o să fiu victima unei frustrări ce-o să mă urmărească toată viața, s-a întâmplat și ceva bun în existența mea. Un fel de grăuncior de polen ce înlocuia grădina pierdută. O mică consolare, pe care mi-a dăruit-o Cristina. Probabil că recompensă a faptului că o împiedicasem să se sinucidă, habar n-am!"