Rezumat Viata fictiunii dupa o revolutie – Radu Cosasu
Într-o Românie în tranziție, Radu Cosașu poartă un dialog epistolar cu fiul său inexistent emigrat în Groenlanda. Discuta despre filme, literatura, politică, ghețarii topiți de încălzirea globală, dar și despre momente dureroase care au dezbinat familia și a căror amintire continuă să-i bîntuie. Printre scrisorile lor se insinuează cele ale mamei inexistente, ale unor prieteni (reali sau nu) și chiar ale unor necunoscuți care vor să facă precizări sau adăugiri. Toate acestea sînt un preambul pentru a doua parte a cărții, inedită, în care Radu Cosașu redevine Oscar Rohrlich, destinatarul unei colecții de scrisori de la Artur Reznicek, fostul șef al cenzurii din România. Cenzorul, pensionar, este stîrnit de un articol despre el semnat Oscar Rohrlich și simte nevoia să înceapă o corespondență cu „cel care de patruzeci de ani încearcă să-l sugrume pe scriitorul Radu Cosașu din București și nu izbutește”. Viața să se învîrte în jurul fiicei care a îmbrățișat întru totul capitalismul, al bunului său prieten, fost adjunct la cenzura, acum bolnav, și... al lui Oscar Rohrlich, care nu îl urăște și pe care nu poate să-l urască, iar confesiunile pe care le pune pe hîrtie pendulează între autocritică și disculpare, acuze fățișe și resemnare. Tragedia, misterul, autoironia și umorul subtil, cu care Radu Cosașu și-a obișnuit cititorii, sînt nelipsite din Viața ficțiunii după o revoluție, o carte ca un pansament pentru rană rămasă deschisă pe tot parcursul anilor de supraviețuiri. Fragment: " Dragul meu, La 40 de ani de când ai fost conceput simultan cu invadarea Cehoslovaciei — rușii fiind și azi (21 august 2008) în Georgia m-am gândit să-ți povestesc un film ceh pe care l-am văzut tot pe atunci, Lumina intimă a lui Ivan Passer. Poate că mai ții minte tradiția noastră, instaurată de tine, că, de ziua ta, cel mai frumos cadou să fie, din partea mea, povestea unui film care mi-a plăcut. L-am văzut la Cinematecă, eram 15-20 de persoane, două-trei au plecat după un sfert de oră, cei care am rămas până la sfârșit ne-am ridicat tăcere de confesional și am ieșit privind în jos, cu liniștea și seninătatea menuetului lui Boccherini între două canonade. Nu forțez deloc: nici o secvență a filmului — absolut nici una! — nu se desfășoară fără muzică, melodia fiind lumina noastră intimă. (Azi-dimineață mi-am pus un Richter, la Praga, atacând Furtuna beethoveniană.) Un violoncelist sosește de la Praga ca să dea un concert cu orchestra amărâtă din acel orășel oarecare. El va fi găzduit, împreună cu prietena lui, de un vechi coleg de Conservator, om cu familie și casa grea, copleșit de grijile mărunte, agasante, care toate la un loc formează acea „a doua cădere din rai — căderea în cotidian", cum o numește Heidegger, niciodată prezent în certurile noastre, câte au fost — și au fost, nu glumă. (Nici Gluma lui Kundera nu ți-am dat-o ca bibliografie obligatorie, rău am făcut, mi-o trimisese maică-mea de la Tel Aviv, în franceză, am fost printre primii din București care au citit-o... Pe atunci nu voiam să fac multă politică antistatală cu tine, să tulbur mai mult decât o făcusem cu Lucien Lenuwen, amintești...) Filmul e ziua petrecută de violoncelistul praghez aici, la margine de lume, printre oameni derizorii, printre evenimente minore - de la o înmormântare la masa de prânz, de la masa de prânz la siesta și apoi la somnul de noapte. Oaneni triști, oameni cenușii, în care simți însă pâlpâind trist o lumină - melodia. Miezul filmului e în îndelunga secvența (lungă cât un „bal" la Forman) a Micii serenade mozartiene, executată, după-masă, în salon, de patru bărbați- violoncelistul și fostul violoncelist, socrul acestuia și farmacinacistul târgului, „acum pensionar". Se cântă fals, intrările Nuni anapoda, corzile scârțâie, ginerele îl boscorodește pe moeru pentru un do greșit, farmacistul se plânge de un reumatism la degete, dar toți „cântă din plăcere", toți - obosiți și necăjiți, mici și mărunți - sunt ai lui Mozart; Mică serenadă devine deodată un imn al disperării tăcute și, în acest timp, femeile își văd de ale lor, soția culca copiii „care iîn polipi", soacra îi explică tinerei pragheze ce exerciții de gimnastică a făcut pe vremuri, până n-au apucat-o durerile sale, pe urmă tânără - îngrozită de plictis - pleacă să se joace cu pisicile și, în acest timp, bărbații sunt tot la snica și amărâta lor Serenadd... Poate doar în Cehov să mai existe o asemenea tușa magistrală în desfoirea banalului, pentru a ajunge la marile tristeți, la sfâșietoarele plictisuri. Iar noaptea, fiecare lăsându-și femeia să doarmă, cei doi foști beau în salon, căutând o explicație, evitând orice declarații, visând din nou la muzică și la altceva, dezgustați de propria ratare, nespus de tandri unul cu celălalt, ca în clipa cea mai fraternă să le vină ideea cea mai grotescă - să asculte sforăitul celor ce dorm: „Nimeni nu sforăie ca socrul nieu", spune Bambas. Iar violoncelistul praghez, fascinat, va bate măsura și va da ritm acelui sforăit, cutremurător, într-adevăr, de parcă Mică serenadd și-ar da - calm, suveran armonios - duhul."
Aștepți momentul potrivit ca să cumperi Viata fictiunii dupa o revolutie?
Nu mai pierde timpul! Am realizat pentru tine lista cu librăriile online care vând Viata fictiunii dupa o revolutie și poți alege librăria cu prețul cel mai mic ca să comanzi chiar acum.