Viata pe Marte

În vârstă de 12 ani, Arcturus Betelgeuse Chambers, zis Arty, face parte dintr-o familie pasionată de privitul în stele, iar dorința lui cea mai mare este de a găsi viața pe alte planete. Prima țintă a căutărilor sale este Marte, planeta cea mai apropiată de noi și, seară de seară, își îndreaptă telescopul înspre ea pentru a fi primul care descoperă marțienii.  Însă totul amenința să se termine când părinții îl anunță că se vor muta în Las Vegas (orașul cel mai luminat de pe Pământ și, din cauza asta, cel în care noaptea abia dacă se văd stelele). Și, de parcă toate astea nu erau suficiente, trebuie să stea la vecinul său înfricoșător (pe care-l bănuia că e, de fapt, un zombi) cât timp ei se duc să caute o casă nouă. Dar ceea ce părea a fi un coșmar se transformă în aventura vieții sale: vecinul nu doar că nu e zombi, dar e chiar Cash Maddox, un fost astronaut de la NASA, acum la pensie. Alături de Cash, Arty are ocazia să afle minunatele taine ale cosmosului, dar și să descopere că adevărata prietenie nu ține cont de vârstă.  Un roman cu umor din plin și cu numeroase aventuri (extra)terestre, ideal pentru micii astronauți în devenire. Fragment din roman: "Racheta era, de fapt, o veche construcție de pe terenul de joacă din curtea școlii noastre primare. Era făcută din cauciuri de tractor reciclate și era atât de veche, încât tata îmi spusese odată că bunicul Muliphein l-a ajutat s-o construiască pe când era el la școala primară, prin anii '80. În timp, școala construise un adevărat teren de joacă în jurul ei, cu bare elegante de cățărat, sisteme de tuneluri și, bineînțeles, mai sus-menționatul și rău-famatul tobogan-tornada. Dar cu toate chestiile astea pretențioase, școala nu a scăpat niciodată de rachetă, iar în fiecare primăvară tată obișnuia să se ducă cu niște cutii de vopsea și o făcea ca nouă, colorând-o în alb, gri și albastru și pictându-i obloane care să reflecte o lună marmorată. Nimeni nu se juca vreodată în rachetă. Cu excepția mea, a Priyei și a lui Tripp. Am petrecut în acele cauciuri mai multe ore decât pot număra, vorbind pe nas în mâinile noastre făcute căuș: „Hrrr, Houston, avem Marte în vizor, repet, avem Marte în vizor. Hrrr. Hrrr, zece—patru, Vultur Pleșuv, aveți permiune de aterizare oricând vreți, terminat, Hrrr. Hrrr, am vrea chiar acum, Houston, sunt în racheta asta de șase chiar trebuie să merg la toaletă, terminat, Hrrr". Apoi izbucneam în râs și râdeam până când ne venea într-adevăr să mergem la toaletă. Odată, Tripp a râs până când chiar s-a scăpat pe el. A trebuit să meargă la cabinetul medical și să poarte o pereche de pantaloni donați asistentelor, iar noi am spus tuturor că se așezase pe o cutie de suc, fiindcă asta fac prietenii când râzi până faci pe tine. Nu poți să știi niciodată când o să te-apuce un râs de-ți vine să faci pe tine. Dar, pe când eram noi în clasa a patra, racheta a încetat să ne mai placă. Și a devenit și cam neîncăpătoare. Plus că începuseră să-i dea raita un grup de preșcolari, care se prefăceau că sunt extratereștri ostili, și nu ne lăsau să aterizăm, nici măcar ca să mergem la toaletă. Însă veștile pe care ni le dăduse tata cu o seară înainte meritau o tură în rachetă. Am sunat-o pe Priya înainte să mă duc acasă la Tripp. Ba chiar am vorbit la telefon cu mâinile cauș, ca să pară mai autentic. Ea nu a râs, așa că m-am simt-it prost.  — Ce s-a întâmplat? a întrebat Tripp, scoțând din buzunarul pantalonilor o scobitoare cu gust de șuncă, suflând o scamă de pe ea și băgând-o apoi în gură. Vrei și tu? Sunt sigur că mai trebuie să am una pe aici pe undeva. Am dat din cap în semn că nu. Gândul la ce ar putea fi lipit de scobitoarea găsită „pe-aici pe undeva" mi-a făcut stomacul să se strângă.  "