Viata privata a dinastiei Tudorilor

Poate cei mai celebri și mai fascinanți dintre familiile regale din istoria Angliei, Tudorii erau întotdeauna înconjurați de o mulțime de servitori și curteni. „O mie de ochi văd tot ce fac”, se plîngea Elisabeta I. Chiar și în cele mai intime momente, aveau în preajmă slujitori aleși special pentru anumite sarcini, care cunoșteau adevărul din spatele strălucirii etalate a regilor și reginelor. Ei au văzut lacrimile vărsate de Henric al VII-lea la moartea fiului său Arthur, știau secretul ce se ascundea în spatele sarcinilor-fantomă ale Mariei „Sîngeroasă” și cum arată Elisabeta I fără machiajul, ținutele și accesoriile atent alese. Pe baza mărturiilor lăsate de mulți dintre acești slujitori, precum și a altor izvoare – corespondență, registre ale administrației reședințelor, rapoarte ale ambasadorilor –, Tracy Borman dezvăluie adevărata față a membrilor celebrei dinastii, fiind convinsă că înțelegîndu-i pe ei pot fi înțelese pe deplin tulburările politice, religioase și sociale ale epocii lor. „Amuzantă și bine documentată... Un amestec interesant de istorie socială secretă și detalii cunoscute din viețile private ale monarhilor dinastiei Tudorilor.” (Kirkus Reviews) „Tracy Borman reușește să ne facă să-i vedem pe Tudori altfel decît eram obișnuiți. Povestea umană a unei familii extraordinare, plină de imagini de neuitat.” (Sunday Times) Traducere de Vlad Stângu Fragment din carte: "„Regi și împărați, toți sunt simpli muritori”  După execuția Katherinei, Henric stătea în camerele private mai mult decât de obicei. Chiar și înainte de moartea ei, dorința lui de a avea mai multă intimitate era tot mai pronunțată. Acest lucru a dus la schimbări semnificative în funcționarea reședinței sale. Multe dintre funcțiile Camerelor de Prezență și de consiliu au fost transferate Camerei Private, pentru ca regele să rezolve problemele fără a părăsi acest sanctuar intim. Estomparea diferențelor dintre viața privată și cea politică a regelui a făcut ca în scurt timp camera privată să ajungă să fie la fel de plină de vrajbă ca și Consiliul Privat. De asemenea, a dus la creșterea personalului camerei private atât de mult, încât aceasta nu mai era un pașnic refugiu în care Henric se putea relaxa cu câțiva tovarăși preferații. Prin urmare, accesul în camera privată nu mai era trofeul de odinioară. Din ce în ce mai mult, dormitorul devenea locul în care se concentra viața privată a regelui. în contrast cu începutul domniei, când gentilomii camerei private dormeau în aceeași cameră cu stăpânul lor, acum aveau nevoie de permisiune pentru a intra în dormitor. Pentru a indica prăpastia tot mai mare dintre rege și curtea sa, pentru dormitorul regal a fost făcută o nouă încuietoare, care era purtată de la un palat la altul. Această dezvoltare importantă s-a reflectat în arhitectura palatelor lui Henric. La Hampton Court s-a construit o nouă suită de apartamente secrete cunoscute ca „Turnul Bayne", departe de Camera de Prezență și de cea privată. La parter se aflau un birou și o încăpere securizată pentru trezorierul și funcționarii camerei private a regelui. La primul etaj erau dormitorul, sala de baie și un birou particular. Henric s-a preocupat în mod special de decorarea acestuia din urmă, însărcinându-l pe artistul italian Toto del Nunziata să picteze fresce pe partea superioară a pereților, precum și patru mari tablouri cu scene biblice, din care una îl înfățișă pe Hristos spălând picioarele apostolilor. De asemenea, a poruncit să se instaleze dulapuri și mobilă nouă. Sala de baie era una dintre cele mai complexe din lume. Apa era pompată printr-o țeavă de plumb dintr-un izvor aflatt la 4 mile depărtare în Coombe Hill și țâșnea caldă sau rece din două robinete mari de bronz. Pe acoperișul Turnului Bayne au fost instalate cisterne cu apă rece de unde, prin țevi, apa ajungea în chiuvetele fixe din piatră. Mai există și o cadă rotundă din lemn, tapetată cu pânză pentru a proteja împotriva așchiilor. La ultimul etaj al Turnului Bayne se găseau casa bijuteriilor și biblioteca regelul, care conținea dulapuri cu uși lucioase ce se încuiau și draperii pentru a proteja cărțile prețioase împotriva luminii soarelui. Tavanul era frumos decorat cu șipci și bile aurite. Henric a mărit „locuințele private" și la alte mari palate, transformându-le dintr-o serie de locuințe simple într-un complex considerabil de camere private. În general, acestea erau împărțite într-un sanctuar interior și unul exterior. Partea exterioară era cunoscută ca locuința privată și era alcătuită din camera privată, dormitoruI și o cameră de consiliu unde, după decretele lui Thomas Cromwell din 1540, adeseori se țineau întâlnirile consiliului privat. E posibil ca cei mai intimi slujitori ai regelui să fi avut camerele alături sau, în cazul valetului toaletei, chiar lângă dormitorul regelui. În plus, locuințele interioare cuprindeau și câteva camere „secrete". La Whitehall, acestea erau construite în jurul galeriei private, motiv pentru care curtenilor le era interzis accesul în ea. În celălalt palat favorit al lui Henric, de la Greenwich, s-a construit o rețea de mici camere situate dincolo de dormitorul regelui. Pe lângă faptul că acolo regele dormea și își petrecea majoritatea timpului liber, aceste camere conțineau bunurile lui cele mai personale și mai de preț. Ca și la Hampton Court, camerele secrete ale regelui includeau și casa bijuteriilor. Acestea adăposteau nu doar bijuteriile și veselă de preț, ci și mari sume de bani. Tezaurele private de la Whitehall și Greenwich conțineau până la 50.000 de lire. Valoarea conținutului acestor camere era unul dintre motivele pentru care accesul la ele era mai restricționat decât în oricare altă parte a palatului. "