Viata si moartea in troleibuzul 81

Alcătuită din proze scurte, evocări și câteva interviuri, „Viața și moartea în troleibuzul 81”, este o carte orchestră care creionează o imagine a României de ieri și de azi. Cartea este scrisă și gândită ca un puzzle cu suflu afectiv intens, un suflu narator care unește ficțiunea cu evocarea și cu celeltate părți.   Capitolul I, „Mareșalul de pe strada noastră”, este dedicat României interbelice. Întâlnirea suculentă din anii adolescenței cu Belu Zilber, i-a inspirat autorului evocarea complexă a acestei personalități sarmante dar foarte contestată. Și o dată cu ea, un travelling afectiv prin interbelic. „Colecția de papioane a lui Belu Zilber” a apărut mai întâi sub alt titlu în anii 2000, în „Ziarul de duminică”. Acum, textul este extins și completat. Următoarea evocare, a lui Vasile Voiculescu, a fost inserată aici și că o contrapondere de înălțime morală, la Belu Zilber. Iar ultima, „Mareșalul de pe strada noastră”, e o parte din Șeherezada poveștilor de familie interbelice, cu care autorul a fost fermecat și ținut captiv în România.   Capitolul al II-lea, care dă și titlul cărții, e o trecere abruptă la România de azi. Proza dislocă evocarea. Primele trei sunt chiar prozele troleibuzului numit România. Sunt urmate de alte câteva, mai mult sau mai puțin puse în real, iar la sfârșit, capitolul evadează într-o Românie distopică: „Marea Iacob” și „Cum am scris 400 de cărți pe lună”.   Capitolul al III-lea, „Don Juan înfrânt”, pune pedala pe sarcasm. Este al culorii locale și al poveștilor de dragoste trăite tot prin România.   Capitolul al IV-lea, „Între matematică și literatură”, încearcă să mai facă un pas, pe puntea magnetică dintre arta matematicii și literatura. Tema este anunțată parțial, încă din capitolul al II-lea. Subiecții acestei încercări sunt trei români: matematicianul de elită mondială Predă Mihăilescu, profesor la Universitatea din Goteborg (prieten din liceu cu autorul), scriitorul Daniel Bănulescu și, printr-un interviu publicat în vara lui 2015 în „Formula AS”, autorul însuși – un matematician prins și închis în coconul literaturii. Fragment din cartea "Viața și moartea în troleibuzul 81" de Valentin Iacob "CUM AM SCRIS 400 DE CĂRȚI PE LUNĂ Se făcea că începutul era greu. Tocmai aflasem ca pe o carte de poeme suficient de groșută (cam la vreo două labe de urs) luai o mașină. Mai întâi am început cu labele ursului. Gospodărește. M-am strecurat noaptea la „Grădina zoologică" din oraș, înarmat cu-n subler... Pentru trei țuici îngrijitorii m-au lăsat în voie. Și-am cartografiat ursul. De-acum eram lămurit. Restul? Poezia? Simplu! Formalitate din buric și din truisme. Chiar a doua,zi, devreme, m-am prezentat cu blană, ghearele și gătitele poemelor la Editura. Mai departe, cei de acolo știau ce au de făcut. Așa a venit primul automobil. O „Oțcă", un exemplar frumos, de munte, tot numai recenzii elogioase, hibernate până mai ieri fără rost prin cine știe ce pârloagă ori momoroada și răsărite toate deodat' din atâtea disponibile, tandre foioase neuronale. Și se mai făcea ca după saftea totul mergea strună. Scriam, publicam, scriam, publicăm; ca un apucat. Parcul meu de „Otci" de-acuma crescuse îngrijorător, invadase curțile vecinilor, pe urmă strada întreagă, cartierul. Scriam, publicam, scriam, luăm Cu vremea, începusem să public înainte de-a scrie! Gândeam direct pe tipografie. Și mai apoi pe librărie, direct. Că începusem să sar și de tipografii. Gândeam, și totul apărea drept în rafturi, rouă de litere spontanee, convergentă. în „Otci" gândeam, deja. "