Viata tacuta a naturii

Viața tăcută a naturii: flori, fructe, delicatese și obiecte în pictură. Cuprins: Capitolul 1 Natura moartă ca gen autonom Avataruri istorice Capitolul 2 Incunabulele naturii moarte românești Capitolul 3 Apariția genului natura moartă în pictura românească Capitolul 4 Theodor Aman Capitolul 5 Nicolae Grigorescu Capitolul 6 Ioan Andreescu Capitolul 7 Elevi ai școlilor de arte frumoase din București, Iași, Munchen și Paris C.I. Stănescu Mihail Ștefănescu Sava Hentia Câțiva artiști minori C.D. Stahi Capitolul 8 Ștefan Luchian Fragment din carte: "Pentru gustul narativ al meridionalilor sub semnul cărora se dezvoltă pînă atunci pictura, lipsa anecdotei, fabulei, acțiunii dintr-o pictură, era lipsa picturii însăși. Istoria maestrului academic din Renaștere care cerea ucenicilor săi favella, ca o suprema condiție a reușitei, nu este o născocire a lui Vasari. Pictura cu temă domină atîta timp cît primatul artei aparține spiritului retoric mediteranian. Firesc este că abia atunci cînd, în urma decadenței picturii baroce prin academism, Franța reală (nu Franța Curții din Versailles) reușește să însuflețească arta prin noi conținuturi de viață, genul autonom al naturii moarte să-și poată obține și el legitimarea, ca o recunoaștere a geniului naturalist al acestui popor îndrăgostit de concret. În slujba vînătorilor regale, Oudry, Desportes și alți pictori animalieri, au adoptat natura moartă cu toate implicațiile ei de observație exactă și de adevăr material. Cel care a dezvoltat la maximum virtualitățile psihologice ale genului, a fost blîndul, bătrînul Chardin, poetul lucrurilor banale și umile, pictorul vieții tăinuite în obiectele neînsuflețite, spre tăcerea modestă a cărora atenția se îndreaptă cu duioșia unei intimități care exclude orice grandilocventă. Fără a pune la îndoială o asemenea înzestrare a francezilor, cercetările recente la care am făcut referire plasează apariția genului autonom natura moartă deopotrivă în ținuturile nordice și în mediul mediteraneean, căruia tocmai i se refuzase această onoare, pe la 1600, dar după episodul favella, pe care îl prezentăm în relatarea lui Giorgio Vasari (din cartea Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecțilorl, tipărită în prima ediție la Florența în anul 1550): „Pentru fațada campanilei dela Santa Maria del Fiore [Donatoil] a executat, din marmură, patru statui înalte de cinci coți, cele două din mijloc fiind făcute după natură: una îl înfățișează pe Francesco Soderini tânăr, iar cealaltă pe Giovanni di Barduccio Cherichini, căruia i se spune astăzi ÎI Zuccone..., socotită fiind cea mai frumoasă lucrare executată vreodată de Donato." Și chiar dacă acum se știe că, la campanila lui Giotto de la Florența, statui semnate de Donatello (Donato di Niccoli di Betto Bardi, 1386 - 1466), căci el este autorul amintit, erau doar trei: Sf. loan Botezătorul, Profetul Habacuc - ll Zuccone (Pleșuvul, cu trăsăturile personajului istoric menționat și nu ale regelui David, cum s-a crezut o perioadă) - și Profetul leremia, ultima fiind începută de Bernardo Ciuffagni și terminată de Nanni di Bartolo (zis și II Rosso), celei de-a doua i se adresă autorul, îndemnând-o, apostrofând-o (sau chiar blestemând-o, în interpretarea lui E. H. Gombrich): „Favella, favella, che ti venga îl cacasangue"", în speranța deșartă că marmura ar putea fi însuflețită. "