Viata unui sclav american

    Fost sclav, aboliționist înflăcărat, scriitor strălucitor, redactor de ziar și orator plin de elocvență, ale cărui discursuri au aprins cauza aboliționismului, Frederick Douglass (1818–1895) a avut o viață uluitoare. Copilăria și tinerețea i-au fost dominate de abuzuri fizice, de lipsuri și tragedii, dar printr-o tărie de caracter rar întâlnită, Douglass a reușit să depășească aceste obstacole pentru a deveni un reprezentant de frunte al semenilor săi.     În Viața unui sclav american, care reprezintă cea mai citită și citată dintre operele sale, Douglass oferă descrieri explicite ale propriei copilării și ale experiențelor înfiorătoare din perioada sclaviei, precum și o relatare incitantă a evadării sale dramatice din Sudul sclavagist. Publicată în 1845 pentru a potoli îndoielile cu privire la originea sa – din moment ce puțini sclavi din acea perioadă puteau să scrie –, Viața unui sclav american este admirată astăzi pentru pasiunea sa extraordinară, pentru descrierile sensibile, pline de viață, și pentru forța narațiunii.     Fragment din autobiografie:       “Cât despre felul în care am fost tratat eu cât am trăit pe plantația colonelului Lloyd, acesta a fost foarte asemănător cu tratamentul pe care îl primeau ceilalți copii ai sclavilor. Nu eram destul de mare ca să lucrez pe câmp și, în afară de lucrul la câmp, nu era mare lucru de făcut, așa că aveam mult timp liber. Cele mai importante lucruri pe care le aveam de făcut erau să aduc vacile seara, să nu las găinile să intre în grădină, să mențin curătă curtea din față și să îndeplinesc comisioanele fiicei bătrânului meu stăpân, doamnă Lucreția Auld. Majoritatea timpului liber îl petreceam ajutându-l pe stăpânul Daniel Lloyd să găsească păsări, după ce le împușcă. Legătura mea cu stăpânul Daniel mi-a adus anumite avantaje. S-a atașat foarte mult de mine și a devenit un fel de protector al meu. Nu le permitea băieților mai mari să abuzeze de mine și își împărțea prăjiturile cu mine.     Bătrânul meu stăpân m-a biciuit rareori și nu am suferit decât de foame și de frig. Am suferit foarte mult de foame, dar mult mai mult de frig. Pe zăduful verii și în frigul iernii umblăm aproape gol — fără papuci, fără șosete, fără jachetă, fără pantaloni, doar cu cămașa aspră de câlți de in, care îmi ajungea numai până la genunchi. Nu aveam niciun pat. Dacă nu aș fi obișnuit să fur un sac cu care se ducea porumbul la moară, aș fi murit de frig în nopțile cele mai reci. Mă ghemuiam în sacul acesta și dormeam pe pământul umed și rece, cu capul înăuntru și cu picioarele afară. Aveam picioarele atât de crăpate de ger, încât mi-aș fi putut strecura în crăpături până cu care scriu acum.     Nu aveam o rație de hrană regulată. Mâncarea noastră constă dintr-o fiertură de făină aspră de mălai. Aceasta se numea terci. Era turnată într-o covață sau într-o troacă mare de lemn și așezată pe pământ.”