Vilievo

Vilievo este un roman de ficțiune speculativă despre memorie, trauma și transcomunicare. Denumirea aparține unui loc pe harta unei posibile Slavonii, un loc energetic cu sens opus, poate chiar propria reflexie într-o oglindă. În monologul de început, transcris dintr-o înregistrare care pare venită din locuri îndepărtate, o voce singuratică ne oferă imaginea unui aproape nelocuite Slavonii, pierdută în vară și praf. La final, citim comentariile obsesive aparținând memoriilor îngălbenite ale unui om care a trăit întâmpinările celui de-al Doilea Război Mondial. Spațiul întunecat dintre început și final este ocupat de transcrierea dură a unui dialog demascator, a căutării riscante a unui loc în care o poveste nouă poate să înceapă. Fragment din cartea "Vilievo" de Luka Bekavac "Astăzi e luna plină (neclar) mere tăiate, aproximativ, un fragment de hârtie în coroană sau un nor, ceva printre nori, doar mai simetric, poate ceva artificial, asta mi-a trecut prin minte în prima secundă (neclar) m-am culcat lângă apă, și tot ce-mi reamintea, însă toate astea sunt prostii, firește, acum e ultimul sfert, în general, nu se poate vedea în perioada asta... cred că asta mi s-a mai întâmplat, o asemenea confuzie, dacă asta este cuvântul... însă mi-a întors aceeași imagine: un septembrie la Osiek, început de an școlar, în (interferențe 14 secunde) în coroanele mai reci și de un albastru mai întunecat și galben al copacilor, galbene sau portocalii, nu știu ce erau, probabil platani, atunci se poate vedea o astfel de Lună... aici, corona-mentele copacilor n-au fost niciodată portocalii și niciodată n-a fost frig, Vilievo e un deșert, uscat și plin de praf, însă Centrală, cel puțin pe cerul zilnic, produce uneori această toamnă temporară, primul septembrie după moartea Nadiei când au reînceput insomniile și vocile... însă astăzi, probabil pentru că nu dorm normal, de cât timp, de două săptămâni?... două sau trei săptămâni... sau din cauza acestei părți din livadă, asta chiar nu face parte din Slavonia, ca și cum s-ar afla la o înălțime mai mare decât nivelul mării, într-un aer mai aspru... nu știu de ce, nu este nimic special aici, în spate (neclar) un rând de coji de un verde aprins, acre, apatoase, pulpa este tare, că ridichea de iarnă, în rândul al doilea sunt coji de un galben deschis, dulci și mult mai moi, ca gutuile, cel puțin cât (zgomote 5 secunde) dintr-o toamnă viitoare... sau probabil un lac, apa e întotdeauna rece, neagră, o pată roșie, totul în oglindă..."