Compania unor copii te schimbă numaidecât. Ei sunt niște convertoare de energii care te fac să iubești viața, lucrurile simple, mărunte și dățătoare de bucurii. Ei m-au ajutat să-mi curăț mintea de toate amintirile vicioase care mă mai urmăreau uneori. Privindu-mi frații cum cresc și cum se deschid că florile sub atingerea miraculoasă a noului nostru soare, mi-am zis că nimic rău nu mi se mai poate în- tâmpla vreodată. Începusem să mă înzdrăvenesc și mă simțeam bine și la adăpost. Simțeam că am ajuns acasă, în sfârșit. Știam că voi fi fericită în acel loc și nu altundeva. Deși pericolul încă mai era pe ur- mele mele, nu voiam să dau satisfacție sentimentului de teamă, care mă mai încerca din când în când. Având experiența atâtor răsturnări de situații, de schimbări de destine, de mentalități și de principii, eram îndreptățită să cred că viața noastră s-ar putea schimba din nou și asta nu datorită nouă, ci datorită acestei soarte care guvernează și cel mai mic amănunt, fără să ne dăm întotdeauna seama de asta. Mai aveam momente când simțeam că cineva mă urmărește, că merge după fiecare pas al meu și îmi cercetează fiecare mișcare, însă rațiunea respingea cu o vitalitate nouă toate aceste gânduri involuntare. Fragment din carte: Câte astfel de experiențe trebuie să aibă un om, ca să se simtă dezgustat și îndestulat de tot ce înseamnă acest cuvânt? Începusem să-i cunosc toți angajații, toate holurile, toate anexele, toate procedurile. Dacă aș fi fost nevoită să scriu un articol despre sistemul medical și practicile din interiorul lui, aș fi putut-o face cu ușurință, căci vocabularul meu era ticsit de termeni doctoricești. Mă aflam aici de câteva zeci de ore ca o statuie a groazei și a durerii, înlemnita de cele mai cumplite temeri. I-am luat mâna slabă cu degetele albe și subțiri și i-am strâns-o, încercând parcă să-l trezesc. L-am strigat, însă strigătul meu a fost mai mult ca o șoaptă. Chipul lui adormit într-un vis care nu se mai termină, arătă angelic. L-am privit cu o durere care era din ce în ce mai copleșitoare și am mai încercat o dată: David… Nicio mișcare, nicio tresărire, nicio reacție. Îmi simțeam lacrimile apropiindu-se cu puterea unui torent de toamnă. Reci, triste, dispe- rate și lipsite de speranță. Treceam deja prin a patra zi de chemări zadarnice și rugăciuni înălțate către cer. David părea că nu dorește să-și mai revină vreodată. Expresia de pe chipul lui liniștit îmi dădea sentimentul că va renunța să lupte, că aveam să-l pierd și pe el. Nu mă putea părăsi. Soarta mi s-a părut iar nedreaptă. Avea să fie vreo- dată, așa cum mi-aș fi dorit? Avea să aștearnă înaintea pașilor mei și a celor pe care îi iubesc o cale mai ușor de străbătut? Mi-am ridicat fața și cu tot pesimismul mi-am răspuns că nu. Raze strălucitoare de soare lipsite anume de efectul binefăcător, pătrundeau agale pe fe- reastră salonului. Am studiat o clipă jocul lor prin aerul pustiu. Acele particule de aur topit se lăsau purtate de undă de vânt care le însoțea ca un companion de nelipsit.
