Visatoarea din Ostende - Eric Emmanuel Schmitt

În fiecare dintre povestirile acestui volum, Eric-Emmanuel Schmitt dezvăluie cât de puternic este impactul imaginației asupra existențelor noastre. Cinci istorii emoționante conduse magistral de un Prospero modern, care ne conving că visul este adevărata țesătură din care sunt plăsmuite întâmplările de zi cu zi. Pentru a-și vindeca inima rănită, un scriitor se refugiază la Ostende, pe țărmul anodin și rece al Mării Nordului. Va sta în vilă cochetă a Emmei Van A., o fostă frumusețe țintuită într-un scaun cu roțile. Mereu așezată în dreptul ferestrei din salon, Emma pare să privească spre marea schimbătoare, dar ochii ei nu văd decât imagini din trecut. Un trecut în care, mărturisește ea, a trăit o iubire aproape imposibilă, alături de un bărbat cu sânge princiar. Să fi fost această femeie fragilă capabilă de gesturile îndrăznețe, de îmbrățișările senzuale pe care le evocă, sau imaginația ei se hrănește din miile de volume ale bibliotecii din Vila Circe. Alături de personajele acestui volum, cititorul va încerca să distingă evanescentul adevăr al unei vieți. Admirația unui orb care îi este pacient o face pe timidă și complexată Stephanie să se vadă cu alți ochi. Pedantul Maurice Plisson nu mai deosebește căsuța idilică unde-și petrece vacanța de teatrul unor misterioase comploturi oculte. Gabrielle de Sarlat descoperă după 30 de ani de căsnicie adevăratul chip al soțului ei, iar femeia cu buchetul așteaptă zi de zi un necunoscut, sau poate necunoscutul. Cu mâna sigură, autorul schițează destinul fiecăruia la hotarul dintre aparență și esența, dintre realitate și vis.   ERIC-EMMANUEL SCHMITT s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei Ecole Normale Superi-eure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea la Valognes.   Fragment din volumul de povestiri "Visătoarea din Ostende", de Eric Emmanuel Schmitt "Întorcându-mă la Emma, am dat peste un detaliu care mi-a servit drept cheie pentru toate ușile: deasupra marchizei, era un mozaic din aur și argint cu numele locului: Villa Circe! Se vedea că fusese adăugat după construcția clădirii. Totul devenea limpede: Homer era matricea! Ernma își țesuse episoadele având ca punct de plecare autorul preferat. Întâlnirea ei cu Guillaume anunțată de un vis premonitor era transpunerea celei dintre Ulise și Nausicaa, tânăra care descoperă un bărbat pe malul apei. Dăduse vilei numele de Circe ca să se identifice mai bine cu nimfă din Odiseea care-și punea în aplicare șiretlicurile magice asupra bărbaților. Detesta femeile care tricotează sau țes, acele Penelope care așteptau întoarcerea atât de întârziată a lui Ulise. Cât despre meniul rețetelor erotice, ele erau inspirate de Grecia antică. În concluzie, Emma își croise pretinsele amintiri după tiparul amintirilor ei literare. Ori își bătuse joc de mine, ori era o mitomană. În ambele cazuri, ținând cont de infirmitatea ei - ascunsă era evident că falsificase adevărul. Am împins ușa de la intrare, hotărât să-i dovedesc că nu mă lăsam tras pe sfoară. Dar, de îndată ce am ajuns în fața siluetei firave ce privea golful din scaunul cu roțile rulant, enervarea mea s-a domolit. Am fost năpădit de un sentiment de milă duioasă. Avea dreptate Gerda când spunea "biata de ea" despre mătușa ei. Nefericita asta n-a fost obligată să muncească ca să-și ducă viața, dar ce viață a putut trăi cu acest corp - plăcut, indiscutabil - umilit de infirmitate? Cum să n-o ierți că s-a folosit și ea de ce-i mai rămânea, imaginația, ca să evadeze, sau să-și îmbogățească existența? Și cu ce drept i-aș reproșa eu, un romancier, improvizația poetică? M-am apropiat. Ea tresări. Îmi zâmbi și-mi arătă cu degetul un scaun. M-am așezat în fața ei și am întrebat-o. - De ce nu scrieți toate astea? E atât de palpitant. Scrieți o carte, schimbați toate numele și numiți-o "roman". Se uită la mine de parcă discută cu un copil. - Eu nu sunt scriitoare. - Cine știe? Ar trebui să încercați."