Visul lui Joy

Joy are doar nouăsprezece ani când se trezește prinsă într-un joc al destinului pe care cu greu îl poate controla. E începutul anului 1957 când se hotărăște să părăsească America, unde a crescut, pentru a ajunge în China, unde se află adevăratul ei tată. Îndurerată și dezamăgită de familie, orbită de idealism și nepăsătoare în fața pericolelor, se avântă într-o lume necunoscută. Într-un proces de autocunoaștere și împăcare cu trecutul, Joy este hotărâtă să-și urmeze visul oricare ar fi consecințele. Îngrijorată pentru fiica ei, Pearl pleacă în căutarea lui Joy, hotărâtă să o salveze, indiferent care va fi prețul plătit. Fetele din Shangahi își continuă în acest fel povestea, într-un nou roman captivant semnat Lisa See.     Fragment din romanul "Visul lui Joy" de Lisa See:    „Sunt la bordul unui avion cu destinația Hong Kong, un loc prin care n-am mai fost de douăzeci de ani, de când eu și sora mea am fugit din China. În timp ce stau pe locul meu înghesuit, trecutul învolburat îmi revine în minte. Sora mea, o femeie egoistă, pe care am încercat să o protejez de pe când era în leagăn, și care m-a răsplătit trădându-mă de nenumărate ori, îmi bântuie gândurile. Fata mea mă umple de griji. Soțul meu, Sam... Vai, Sam...    Am rămas văduvă. Mama obișnuia să spună că văduvele sunt cele mai ghinioniste creaturi de pe fața pământului, pentru că fie au comis o crimă de neiertat într-o altă viață, fie lipsa de devotament față de soții lor le-a adus acestora moartea. Oricum ar fi, sunt condamnate să-și trăiască restul vieții fără iubirea altui bărbat, căci nicio familie respectabilă n-ar primi în sânul ei o văduvă. Și chiar dacă familia ar primi-o, văduvă ar avea destulă minte cât să refuze, pentru că toată lumea știe că o femeie decentă n-ar trebui niciodată să fie cu un alt bărbat. Nu-i rămâne decât să-și accepte existența nenorocită care o așteaptă.     Văduvele se cade să se roage, să postească și să recite sutre. (Eu o să trec peste sutre și o să mă limitez la rugăciuni.) Se cade să-și dedice viața faptelor bune în lăcașul lor de cult. (Acest lucru s-ar putea de-aici înainte să nu-l pot face decât în sufletul meu, de vreme ce n-am nici cea mai mică idee ce-am să găsesc pentru o metodistă ca mine în Republica Populară Chineză.) Văduvele se cade să rămână caște întreaga viață. (Un lucru care nu-mi frânge inima, ca să spun drept.) Ar trebui să renunțe la bunurile materiale și să se dedice altora ca ea, celor oropsiți din punct de vedere social. (În schimb, eu zbor până la celălalt capăt al lumii în căutarea fiicei mele.) Mi s-a spus adesea că suferința văduvei îi înfrânge vanitatea și nevoia de atașament, măcinându-le. (N-am fost niciodată vanitoasa – am lăsat asta pe seama surorii mele dar nu pot să renunț la nevoia de atașament dacă asta înseamnă să renunț la fiica mea.) Văduvele se cade să se ilmiteze la culori închise și poate la câteva bijuterii din jad de bună calitate. Dar de ce stau eu să mă gândesc la lucrurile astea, acum că am pornit pe nepusă masă în căutarea asta frenetică a lui Joy?     S-ar putea spune că nu știu în ce mă bag. De când sunt mi-a plăcut să plănuiesc totul și să acționez cu grijă, dar viața nu urmează întotdeauna un plan stabilit. În tinerețe l-am iubit pe Z.G., dar am fost forțată să accept o căsătorie de conveniență menită să achite datoriile tatălui meu. Acum, când stau să mă gândesc cum am crescut-o pe fața lui May că pe propriul meu copil, fără să știu că Z.G. e tatăl lui Joy, imaginea lor împreună îmi apare în minte și mi se face un ghem în stomac de durere și rușine. Ea e Oaie, în vreme ce el e Iepure. Aceasta este una dintre cele mai reușite perechi, și totuși eu am crezut că Z.G. și cu mine eram sortiți unul altuia. Mi se rupe sufletul la gândul acesta devastator, dar acum am alte griji pe cap.    Trecem de linia de schimbare a datei, ceea ce înseamnă că au trecut șaptesprezece zile de când s-a sinucis Sam, treisprezece de la înmormântarea lui, și două de când a fugit Joy de acasă.”