Vorbeste-mi, am atatea sa-ti spun

Vorbește-mi, am atâtea să-ți spun - Ediția a V-a În viața unui cuplu este necesară crearea unei distanțe, a unui spațiu de negociere, în care să poată fi recunoscute atât punctele comune, cât și deosebirile dintre parteneri. Comunicarea și recunoașterea diferențelor dintre aceștia îi vor ajuta să se accepte unul pe celălalt în individualitatea lor și să-și asume răspunderea pentru propria fericire. În cartea de față, autorul analizează motivele ce duc la dezintegrarea cuplurilor, acele aspecte din viața de zi cu zi care nu au nimic amenințător în sine, dar care, repetate și amplificate, adăugându-se unele altora, vor constitui o sursă reînnoită de slăbire a unei relații. Jacques Salome nu se mulțumește cu explicarea eșecului unei relații, ci întreține speranța și oferă soluții pentru sporirea intimității, a cunoașterii de sine și a spontaneității. Mă adresez tuturor celor care își asumă responsabilitatea de a acționa personal și imediat, în vederea îmbunătățirii relațiilor cu ei înșiși și cu cei din jur. Să comunicăm mai bine pentru a fi mai buni... Să fim mai buni pentru a trăi mai bine... Să trăim mai bine nu doar pentru a supraviețui... Pentru a obține bucuria vieții și respectul față de sine. - Jacques Salome Fragment din cartea "Vorbește-mi, am atâtea să-ți spun" de Jacques Salome: "În schița unei comunicări, întrebarea nu echivalează totdeauna cu o solicitare de a comunica. Ea poate fi numai preambulul unei solicitări, al unui schimb verbal mai deschis, mai profund. De aceea un răspuns care se oprește la nivelul întrebării riscă să împiedice ieșirea la suprafață a cererii. Am putea spune că orice întrebare emisă e un fel de sticlă azvârlită în mare pentru a ajunge la celălalt - iar la acesta vor ajunge diferite avataruri. Exemplu „Unde mănânci la prânz?" • Informație în vederea unui program comun; • Obținerea unei asigurări cu privire la un lucru îngrijorător (acest „unde" poate fi ambiguu și să însemne „cu cine?"). Printre factorii ce pot favoriza alienarea (înstrăinarea), mai discern și „obiceiul" de-a pune întrebări într-un mod negativ, în termeni de reproș, de semnalare a deficiențelor și a lipsurilor celuilalt. „Nu-mi spui niciodată ce gândești, ce simți! Nici măcar n-ai băgat de seamă că am o nouă coafură, că am aranjat mobila altfel, că am spălat perdelele etc." „Niciodată n-avem timp și bani să mergem la restaurant." „Nu-mi mai spui că mă iubești." E posibil ca partenerul să fi spus ceea ce simțea, să fi văzut rochia cea nouă, felul ei nou de-a se purta, poate că i-ar fi plăcut s-o invite la restaurant, poate că a înțeles darul, sacrificiul. Și poate că a spus-o în felul lui, plin de pudoare, cu atitudinea lui protectoare... și nu a fost nici el înțeles. Mi se pare important să ne întrebăm cum se dezvoltă dinamica întrebării într-un cuplu. E posibil ca unul dintre cei doi să se vadă „constrâns" să întrebe. În anumite domenii ale vieții cotidiene, rolurile se distribuie astfel: cel care întreabă (solicitantul); cel care răspunde (darnic sau frustrant); cel care nu întreabă (exigentul)."