Vraja Africii

Văzute printre deschizăturile gardului, animalele acelea păreau că se înmulțesc mereu. Mugetele lor creșteau necontenit... Sentinelele, fără să scoată un cuvânt, așteptau ordinele noastre. Laffite și cu mine ne frământam creierul, ca să ghicim ce soi de animale erau acelea. Trecură astfel câteva minute; se impunea totuși să luăm cât mai curând o hotărâre. Neașteptata apariție a uneia din bestii în mijlocul taberei grăbi această hotărâre. Pe unde intrase? Asaltul celorlalte ne dete cheia enigmei. Grămadă, asemenea apei care iese bolborosind dintr-o sticlă, năvăliră o mulțime printr-o spărtură a gardului pe care nu o acoperise încă flăcările. Erau prea mici ca să fie lupi... erau prea mari ca să fie câini. Aveam de-a face cu șacali, aproape inofensivi când sunt izolați, dar primejdioși când sunt în turmă, mai ales importanța aceleia pe care o aveam în fața noastră. Câteva focuri de armă îi opriră un moment, timpul strict necesar ca să schimbăm armele și să luăm puștile de vânătoare cu cartușe ale căror tir era mult mai mult eficace decât al gloanțelor. - Mihai Tican Rumano, Vraja Africii Fragment din carte: "Foarte aproape de acel loc, la câțiva kilometri de Rabo, pădurile sunt populate de familii nomade, care fug chiar și de ceilalți indigeni. Aceștia sunt oameni absolut sălbateci, care formează ultima treaptă a rasei omenești, cea mai apropiată de animal, căci nici nu vorbesc, servindu-se spre a se înțelege între ei de strigăte și de simple sunete. Viața lor rătăcitoare se reduce la obligațiile de a-și căuta hrana spre a-și potoli foamea și de aceea chiar n-au niciun fel de locuință. Unii din ei disputa puternicei gorile dreptul de a trăi prin crăcile arborilor, imitând-o în felul său de a-și construi un fel de platformă pe care stau ceva mai comod. Alții îndoaie pur și simplu arbuștii legându-i la un loc și cu puțină iarbă pusă pe deasupra își alcătuiesc o instalație mai mult decât primitivă. Am întâlnit trei sau patru locuințe de felul ăsta în timpul vânătorilor noastre prin acea regiune, dar n-am văzut pe nici unul din ferocii lor locuitori, care bineînțeles sunt toți canibali. Nici unul din ei nu ajunge la o vârstă înaintată. Când apar primele semne ale vârstei, când membrele nu-și mai au agilitatea, când nu-și mai pot servi familia, aceasta înseamnă sfârșitul mizerabilei lor existente. Chiar fiii lor îi ucid, ca să nu fie nevoiți să-i hrănească și carnea lor înlocuiește pentru câteva ore pe aceea a vânatului. Bolnavii sunt deasemenea omorâți, chiar dacă boala lor este trecătoare. Pentru aceste ființe fără suflet nu există sentimente. Ei se mănâncă între ei, adeseori chiar fără să aibă vreun motiv care să justifice actul. "