Vremea moroiului

Vremea Moroiului nu se încheie la sfîrșitul romanului. Ea are o durată imemorială și nu ține cont de loc – guvernează acolo unde destinele unor comunități umane sunt intersectate și deturnate de apariția unor personalități excepționale ale istoriei. Viorica Răduță surprinde un astfel de moment de întîlnire și repercusiunile lui.   „Vremea Moroiului este un roman despre Final, un roman situat în două lumi (pentru a parafraza titlul precedentului roman al Vioricăi Răduță); Larisa Banu, o profesoară, își petrece ultimele zile pe acest pămînt. E vorba mai cu seamă de cele 40 de zile cînd sufletul mai zăbovește, se zice, pe ici, pe colo. Astfel, personajul-liant accede în orice loc și în orice mod, de la conștiințele apropiaților (de pildă, de pe Facebook) la Palatul prezidențial din București, de la subteran la celest și din prezent spre trecut. Textul se construiește în jurul a două mari instanțe: personajul descris, Moroiul, și personajul suprauman, Bucureștiul. Pe scurt, vremea Moroiului în Capitala de acum și dintotdeauna.” (Dan Gulea)   „Dacă întîmplător doamna Viorica Răduță s-ar fi născut bărbat, configurația valorică a literaturii române contemporane era acum fără îndoială alta. Cine se îndoiește de acest adevăr este suficient să citească acest roman puternic și fascinant al unui scriitor de prima linie, intitulat Vremea Moroiului, și se va convinge. În plus, va avea revelația că realismul magic – concept așezat de critică în siajul literaturii sud-americane – nu este în primul rînd și neapărat o chestiune de geografie (nici măcar literară), ci, fundamental, una de stilistică și de viziune.” (Gelu Negrea)   „Noul roman al Vioricăi Răduță reduce simbolistică dezlănțuită în favoarea realismului și a criticii sociale. Deși startul este de pe linia durerii și a vocii oaselor, a morții și crimei adică, povestea se aruncă în real cu poftă și filmează un București concomitent balcanic și dezumanizat la modul capitalist. Rezultă un intens colorit local, cu semnalizări subtile și acute. În opinia mea, este cea mai implicată și mai palpabilă carte de proză a autoarei.” (Felix Nicolau)