Zahhak

Deopotrivă român istoric, thriller captivant și o strălucită parabolă poetică despre natura contagioasă a râului, Zahhak a cunoscut un fulminant succes  de public și a devenit un adevărat fenomen literar al pietei de carte din Rusia.   Acțiunea romanului este plasată în cea mai turbulentă și violența perioadă din istoria Tadjikistanului de după destrămarea Uniunii Sovietice – și anume, în timpul devastatorului război civil de la începutul anilor 1990. După ce soțul ei este ucis, Vera, o profesoară rusoaică, împreună cu copiii săi adolescenți, se refugiază la rudele lor tadjice din îndepărtatul sătuc de munte Talhak, aflat la granița cu Afganistanul. Acolo vor fi nevoiți să se obișnuiască cu o viață patriarhală și extrem de precară, cu obiceiuri orientale străvechi, unele de-a dreptul barbare, precum și cu ostilitatea fățișă a sătenilor. Dar provocarea cea mai mare o reprezintă apariția comandantului Zuhurso Huskadamov, fost activist comunist, în fruntea unei cete de bandiți trimiși de nouă putere politică. E grosolan, crud și infatuat: îi place să apară în public purtând pe umeri un șarpe boa uriaș, răspândind teroare și violență, asemenea lui Zahhak, un tiran malefic din epopeea Șah-name – Cartea regilor, a poetului persan Firdousi. O poveste halucinantă, în care se ciocnesc lumi, concepții, conștiințe și în care oamenii sunt târâți în vârtejul istoriei, fără a avea absolut nicio putere – o poveste polifonică, spusă pe șapte voci ce se împletesc năucitor, mărturie a felului în care se poate supraviețui malaxorului necruțător al războiului. Vladimir Medvedev s-a născut în regiunea Zabaikal din Siberia, dar a crescut în Tadjikistan, unde și-a petrecut cea mai mare parte a vieții. A avut diverse meserii, printre care instalator, corespondent de presă, fotoreporter, profesor la o școală sătească, lucrător într-o echipă de geologi și redactor. Este autorul a numeroase eseuri, nuvele și povestiri publicate în reviste literare, precum și al unui volum de povestiri horror. Fragment din romanul "Zahhak" de Vladimir Medvedev: "Am tras două scaune. Zarinka s-a așezat, fără să-i dea drumul mamei. Ușa de la intrare era larg deschisă. Au intrat să se uite două femei din vecini. De vreo două ori am ieșit în cerdac și am văzut ca niște băieți necunoscuți dau roata casei noastre. Un diavol chiar s-a uitat de pe coridor în cameră.  - Ce vrei? întreb eu cu brutalitate. S-a uitat urât, dar a ieșit. La scurtă vreme, nenea Vasia a adus acasă sicriul, acoperit cu satin negru. El și Ali au băgat mai întâi partea de jos, apoi capacul. Pe capac era o cruce făcută din niște fâșii albe de material. Mama a întrebat sec: - Dar de ce ați pus crucea? - Păi, dumneavoastră doar, asta... o să-l îngropați ca la noi... Mama s-a uitat la el cumva ciudat și l-a întrerupt: - Nu, nu ca la noi. Nenea Vasia a rămas încurcat: - Păi, aveți dreptate. Doar răposatul nu e botezat. Trebuia să-mi fi dat seama mai devreme... Ce să fac acum? Să o dau jos? Sau poate să o lăsăm? Deși nu e de credința noastră, dar totuși... - Ce importanță mai are acum? a spus mama. Dacă vreți, lăsați-o. Nenea Vasia s-a bucurat: - Așa e mai bine. Pe lumea cealaltă totul o să fie mai ușor. Poate o să-l ia drept de-ai noștri, dacă e cu cruce. O să vedeți, o să vă întâlniți acolo cu el... - Nu, a spus mama. Acum nu ne mai întâlnim. Am pus sicriul pe două scaune de lemn, l-am așezat în el pe tata și l-am urcat pe masă. Ei au plecat. A început să se întunece. Am închis ușa de la intrare și am tras zăvorul. Am vrut să aprind lumina, dar mama a spus că nu e nevoie."