Zâna celor micuți - Lidia Hlib Desene: Lică Sainciuc "Fulguța era o fetiță timidă și sperioasă ca o ciută. De se întâmplă să strige educatoarea la vreun copil, ea se înălbea la față, genele prindeau a-i tremura ușor, ca puful de păpădie într-o boare de vânt, și două lacrimi stăteau gata să i se prelingă pe obrăjori. De sub aceste gene dese și lungi te priveau pe furiș, iscoditor, doi ochi mari, negri și lucitori, care parcă vroiau să afle dintr-o dată toate tainele lumii. La grădiniță o puteai vedea adeseori singuratică, înstrăinată de ceilalți copii, care se jucau veseli și gălăgioși, alergând, sărind peste coardă sau bătând mingea. Fulguța se ghemuia la un colț de gard și urmărea atent peticul de iarbă din față. Îi plăcea să se uite cum mișca alene din mustăcioare vacile-domnului, alintându-se parcă în aburii călduți, pe care îi slobozea pământul în zilele de primăvară. Chiar lângă vacile-domnului își desfăceau petalele albastre ca cerul niște flori mărunțele, cât un bob de grâu. Erau atât de fine și de ademenitoare pe solul încă negru, încât Fulguța le-ar fi privit ore întregi. Îi plăcea să se culce pe iarbă lângă vreo păpădie înflorită și să urmărească lucrul albinelor care nu mai știau de odihnă, mereu încărcându-și piciorușele cu polen de aur. Odată, stând culcată lângă o păpădie, a rupt o floare. După ce a mirosit-o, a ridicat-o sus și a închis un ochi, privind-o cu celălalt. "
