Zbor deasupra unui cuib de cuci

Zbor deasupra unui cuib de cuci a dat titlul unei celebre ecranizări, în regia lui Miloš Forman, avîndu-i în distribuție pe Jack Nicholson, Michael Berryman, Peter Brocco și Louise Fletcher.   Zbor deasupra unui cuib de cuci, romanul care a lăsat urme de neșters în literatura contemporană, este povestea zguduitoare a pacienților dintr-un ospiciu condus cu mîna de fier de soră-șefă Ratched, adepta unor metode de tratament barbare, precum electrosocurile și lobotomia. Singurul care i se opune este scandalagiul Randle Patrick McMurphy, simbolul revoltei împotriva autorității tiranice. Prin ochii altui pacient, șeful Bromden, un indian uriaș, asistăm la încleștarea dintre cei doi, care capătă proporții aproape mitologice. "Fragment din roman "Zbor deasupra unui cuib de cuci" de Ken Kesey: "Dumnezeu știe cît rămînem suspendați în starea asta! Apoi, treptat, ea slăbește butonul cu cîte-o gradație și asta-i încă și mai rău. Rabd mai bine starea mea de împietrire moartă decît să văd mîna îngălată ca în ulei a lui Scanlon, de cealaltă parte, chinuindu-se trei zile să pună pe masă o carte de joc. Plămînii mei se opintesc să tragă aerul gros, de plastic, printr-o gaură ca de ac. Încerc să mă duc la closet, dar simt că-s îngropat sub o tonă de nisip, ce-mi strivește vezică pînă ce scîntei verzi mă străfulgeră și-mi pîrîie la tîmple. Mă opintesc din fiecare mușchi și oscior și mă aburc din scaun să mă duc la closet, mă muncesc să mă ridic pînă ce brațele și picioarele-mi tremura în spasme și dinții mă dor. Mă împing iar și iar și nu reușesc să mă mișc mai mult de-o jumătate de centimetru de pe scaunul de piele. Așa că-mi dau drumul să cad la loc și renunț și las urina să țîșnească din mine, activînd o sîrmă fierbinte și umedă de pe cracul stîng al pantalonilor, care pune-n funcțiune o alarmă umilitoare, sirene și reflectoare; toată lumea sare în picioare și aleargă împrejur cu țipete speriate, iar negrii îmbrîncesc mulțimea la o parte, năpustindu-se drept la mine, agitînd șomoioage înspăimîntătoare din sîrme de cupru care trosnesc și scuipa scîntei cînd ating apă. Cam singură dată cînd ne mai slăbește cu controlul ăsta asupra timpului e în toiul ceții; atunci timpul nu mai contează. Se pierde și el în pîcla ca toate celelalte. (Dar azi n-au mai dat drumul la ceață cu toată forța, cel puțin de la venirea lui McMurphy. Sînt sigur c-ar mugi ca un bivol de-ar vedea ceața împrejur.) Chiar cînd te scutesc de altele, ai de-nfruntat ceața și controlul asupra timpului, dar azi pesemne s-a-ntîmplat ceva: nu ne-am mai pomenit cu nici unul din lucrurile alea abătîndu-se asupră-ne, cel puțin de la ora bărbieritului. În după-amiaza asta toate par să fie la locul lor. Când intră-n tură schimbul al doilea, ceasul arată patru treizeci, așa cum trebuie. Sora-șefa le dă liber tuciuriilor și mai aruncă o privire prin secție. Extrage un ac lung de argint din cocul siniliu cu reflexe metalice, și-și scoate din cap boneta albă, depozitînd-o cu grijă într-o cutie de carton (cu bobite de naftalină împotriva moliilor) și-și înfige acul înapoi în păr c-o mișcare expertă. O văd dincolo de geam cum le urează o seară bună la toți. Îi dă infirmierei micuțe, cea care are un semn din naștere, un bilețel; apoi mîna ei se întinde spre tabloul de comandă de pe ușa de fier, cuplează c-un pocnet difuzoarele din salonul comun: "Buna seara, băieți. Purtați-vă cum trebuie". Și pune muzica mai tare decît de obicei. Șterge cu încheietura mîinii geamul; privirea ei dezgustată îi dă de-nțeles grăsanului negru, care tocmai a intrat în tură, c-ar fi cazul se-apuce să-l curețe, iar el începe să-l șteargă c-un șervet de hîrtie cînd ea nici n-a apucat să încuie ușa de la intrare după ea. "