„Zâmbesc pentru că încă mai joc, pentru că încă mai simt aceleași emoții ca acum patruzeci și patru de ani la auzul gongului care anunță intrarea în scenă, pentru că mai sper că voi citi în ochii doamnelor, atunci când ne vom întâlni pe stradă, același zâmbet dintotdeauna. Chiar dacă atunci eu îmi voi plimba fericit primul nepot, o fetiță al cărei arbore genealogic cuprinde atâtea nații, încât al meu pare o glumă... O fetiță care va fi cetățean englez, din tată roman, fiul meu, și mama jumătate chinezoaică, jumătate thailandeză. Mă gândesc la această minune cu același zâmbet cu care mă uit la sfârșitul fiecărui spectacol către Domniile Voastre cum vă ridicați în picioare și ne aplaudați cu generozitate. Este un zâmbet de bucurie și mulțumire pentru căldură și dragostea cu care ne răsplătiți pe noi, actorii, după fiecare spectacol. Același zâmbet îl am și acum, la încheierea acestor povestiri, la care evident că nu-mi doresc să vă ridicați în picioare, dar pe care vă rog să le citiți cu îngăduință, iar pe mine să mă răsplătiți cu un gând bun. Al vostru pentru totdeauna, Vladimir Gaitan“
