Ziua când au venit peștii. Din poveștile Argeșului și Dâmboviței
În vremuri de legendă, pierdute în negura timpului, apele, arborii, plantele și toate viețuitoarele aveau un limbaj comun, se înțelegeau perfect, trăiau în deplină armonie, într-un echilibru total cu mediul înconjurător. În acele vremuri, pe întinsa câmpie a bătrânului Danubius se afla o pădure măreață, întunecată, nepătrunsă de om, formată din specii de sălcii, plopi și pâlcuri răsfirate de stejari falnici, rămași ca dovadă vie a unei alte păduri care a umbrit aceste meleaguri cu mii de ani în urmă. În valea largă și adâncă ce însoțea pădurea, în partea de apus, a început să susure cursul unei ape, care foarte repede s-a transformat într-un râu ce curgea molcom la vale. - Bine ai venit în împărăția mea, Apă limpede și frumos curgătoare - s-a auzit o voce ca un tunet care a făcut să vibreze Pădurea și a trezit curiozitatea tuturor viețuitoarelor care o popu au. Care îți este numele, de unde vii și cât timp vei sta aici? - Cine mi-a vorbit? - s-a auzit o voce cristalină, dar tot atât de puternică. - Sunt eu, Stejarul cel mai bătrân din acest codru, starostele pădurii. Dacă privești deasupra copacilor, vei vedea o coroană mare, bogată, care se înalță cu mândrie peste vârfurile celorlalți copaci. - fragment din Capitolul I, Omul, Argeșul și Pădurea
