B.N.: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poți spune câteva lucruri despre tine?
Încerc să fiu cât se poate de sincer: sunt o persoană destul de izolată în propriul meu mediu, mai ales în viața privată. Trăiesc mult în interiorul meu și sunt foarte legat de pasiunile care mă definesc: literatura și muzica au devenit, în timp, o parte esențială din identitatea mea.
Sunt foarte apropiat de familie, dar în același timp țin enorm la timpul meu, la spațiul acela interior care e doar al meu, un fel de univers personal, inaccesibil oricui în afară de mine. Profesional îmi iau munca foarte în serios și am relații excelente cu colegii mei, cu care pot discuta des despre lucruri care ne preocupă sau ne frământă, dar dincolo de asta nu am mulțimi de prieteni sau „găști”.
N-am fost niciodată genul care să strângă oameni în jurul lui. Pentru mine contează relațiile adevărate, profunde, nu cele de suprafață. Prefer câteva legături autentice, sincere, în locul oricărui cerc mare. Sentimentele – cele reale – au valoare pentru mine.
B.N.: Ce ne poți spune despre cartea pe care ai scris-o?
Nu m-am gândit niciodată că voi reuși să scriu un roman. Ani la rând am scris poezie și m-am considerat mereu un alergător de cursă scurtă. La un moment dat, cu ocazia unei postări pe Facebook, cineva a scris – nu știu nici azi dacă în glumă sau în serios – ceva de genul: „Acum urmează să scrii un roman.” Am râs în sinea mea și mi-am spus: „Doamne, ce utopie…”
La începutul anului 2024 am avut însă un vis. O casă ca un muzeu, în care se întâmplau lucruri stranii. Eu visez intens, cu un lux de amănunte greu de explicat. Noaptea trăiesc uneori o a doua viață… În vis, în acea casă, se afla un roman în jurul căruia gravita totul: „Robinson Crusoe” de Daniel Defoe.
Nu știu de ce a apărut tocmai această carte. Am citit-o cândva, dar nu m-a marcat. Nu a fost niciodată o carte preferată – doar o amintire neutră. În plus, îmi amintesc că în aceeași perioadă avusesem un contact mai degrabă superficial cu un pacient. Noi lucrăm cu oameni de toate naționalitățile… Avea părul până la umeri, total nespecific lumii din care provenea. Din acel fir abia vizibil s-a născut, în mintea mea, Omer Săvinescu.
Astfel, chiar în ziua visului m-am așezat la computer și am schițat rezumatul romanului. L-am postat apoi pe Facebook. Lumea m-a felicitat, crezând că romanul e deja gata, iar eu, de fapt, vindeam pielea ursului din pădure.
Din acea zi am început însă să scriu intens, fără să mă gândesc prea mult. Realitatea – parcă pentru prima oară – a început să-mi ofere zi de zi personaje pe tavă. Doamna Petreanu (numită astfel în roman) a apărut aproape de nicăieri… Mergeam pe stradă, făceam totul mecanic, ca un robot, iar în mintea mea era doar acțiunea din „Robinson Crusoe, ultima ispită”. La început îl numisem „În căutarea lui Robinson”. Eram atât de prins de concepere și scriere, încât restul lumii se estompase complet.
Aveam concedii și momente frumoase, dar orice întrerupere mă irita, pentru că mă smulgea din universul în care trăiam deja cu totul. Apoi a venit și un examen important pentru cariera mea – încă o pauză forțată.
În fine, după nouă luni am terminat romanul. Și atunci a început adevăratul calvar: corecturile, revizuirile, detaliile care m-au ținut tensionat până în ziua în care am predat editurii manuscrisul final – după corectura lor și cu puțin timp înainte ca volumul să intre sub tipar.
B.N.: Dacă trebuie să alegi între personajele tale, care îți este cel mai drag?
Nu trebuie să mă gândesc prea mult pentru a răspunde: Robert Madringa îmi este, fără îndoială, cel mai drag. Cred că am pus tot ce am avut mai bun în mine în crearea acestui personaj – poate cele mai sincere impulsuri, cele mai curate emoții și trăiri.
Rămânând la personajele masculine, nu pot să nu îl amintesc și pe Vítor Ribeira, eroul celui de-al doilea roman al meu – un personaj tulburător, fragil și puternic în același timp. Și, în niciun caz în ultimul rând, pe Pavel Voinea, protagonistul celui de-al treilea roman la care lucrez acum – un început nou, dar foarte promițător.
Aș adăuga aici și pe maiorul de securitate Radu Anton, cu umorul lui fin și felul subtil în care își face loc în scenă. Pentru mine este un highlight al poveștii. Dintre personajele feminine, favorita mea din această carte este Tara Nemeth – cu aerul ei sincer, exotic și singuratic, în același timp îndrăzneață, o prezență care se impune în tăcere. O fată care, la un moment dat, a hotărât să își înfrunte destinul.
Iar în noul roman la care lucrez acum conturez un personaj care, în mintea mea, începe să prindă o forță aparte: eterica Miriam Țundrea – poate una dintre cele mai fascinante figuri feminine pe care le-am imaginat până acum.
B.N.: Există o ordine în procesul creativ? Întâi intriga și după aceea personajele? Sau invers?
Pentru acest roman am avut, încă de la început, atât schița poveștii, cât și personajele principale bine conturate în minte. De scris însă… am scris într-un mod haotic, lăsându-mă ghidat de inspirație. Uneori începeam cu scenele mele preferate, indiferent dacă aparțineau începutului, mijlocului sau finalului. Așa am simțit atunci instinctul creator.
La al doilea roman am devenit mai structurat, am urmat o ordine aproape cronologică, iar la al treilea mi-am impus o disciplină și mai riguroasă: scris, revizuit, corectat imediat.
Ca să răspund direct la întrebare: atât intriga, cât și personajele principale se nasc cam în același timp. Uneori apar apoi personaje colaterale care, surprinzător, ajung să influențeze decisiv firul poveștii și să aducă răsturnări neașteptate.
B.N.: Cât de greu este să respecți deadline-urile impuse de editură?
Presiune din partea editurilor nu am avut – nu sunt nici Dan Brown, nici Grisham sau Rushdie, ca să mă alerge cineva cu deadline-uri. Din acest punct de vedere, lucrurile au fost relaxate.
Dificultatea a apărut abia în momentul în care a trebuit să revăd totul pe ultima sută de metri. Atunci m-am pus eu singur sub presiune, aproape că nu mai dormeam noaptea. Aveam două romane în același timp pe ultima sută de metri, iar din cauza jobului puteam să lucrez efectiv doar în weekend.
A fost o perioadă intensă, epuizantă, dar și plină de o energie aparte – sentimentul acela că, în ciuda oboselii, poveștile trebuie duse până la capăt.
B.N.: Ce autori te-au inspirat și ți-au conturat scriitura?
În primul rând, CLASICII – da, cu majuscule: Dostoievski, Turgheniev, Thomas Hardy, George Eliot. În tinerețile mele am trăit și am suferit alături de personajele lor. Ei mi-au format sensibilitatea literară, poate chiar înainte să-mi dau eu seama că voi scrie vreodată.
Apoi vine Haruki Murakami – un highlight până în prezent, best of the best. Pe partea misterioasă, thriller–horror, John Saul a fost ceva aparte pentru mine. Iar dintre numele recente: Ruth Ware, Freida McFadden… două autoare care m-au prins cu psihologia lor întunecată și cu twisturile lor neașteptate. Dintre scriitorii români, ABSOLUTUL meu – iar cu majuscule – rămâne Mircea Eliade. Apoi i-aș aminti pe Mihail Drumeș și, desigur, pe Rodica Ojog-Brașoveanu, un nume iconic al literaturii polițiste românești, mult prea underrated în opinia mea. Nu știu cât mi-au influențat direct scrisul, dar în ceea ce privește plăcerea lecturii, acestea sunt numele care mi-au venit primele în minte – clar, cald, fără să stau prea mult pe gânduri.
B.N.: Ce teme delicate ai vrea să abordezi dar încă nu ai curajul să le așterni pe hârtie?
Simt că, de la un roman la altul, fac câte un pas mai departe. Mă apropii tot mai mult de zone sensibile ale psihicului uman și de teme pe care, acum câțiva ani, nici nu le-aș fi atins.
Pentru mine, una dintre cele mai dificile părți a fost limbajul personajelor. Vremea în care toți vorbeau elevat a trecut demult – dacă vreau ca personajele mele să fie vii și credibile, trebuie să le las să vorbească exact așa cum ar vorbi în realitate. Autenticitatea nu vine întotdeauna din cuvinte frumoase.
O altă provocare, poate și mai mare, a fost intimitatea. Scenele delicate, apropierea dintre personaje, modul în care păstrezi totul artistic, sensibil, fără să aluneci în vulgar – acolo am simțit cel mai puternic lupta interioară. A fost o linie fină, dar necesară. Trebuie să recunosc că am fost foarte șocat când am citit pentru prima dată romane de Henry Miller sau Ryu Murakami. Primul impuls a fost să le rup și să le arunc… Apoi, cu timpul, am înțeles că și acolo este literatură – că, uneori, chiar și în cele mai întunecate colțuri, există o fărâmă de lumină care nu se lasă stinsă.
Mai există pentru mine și un alt teritoriu pe care îl simt încă delicat, deși l-am atins în ambele romane: dimensiunea religioasă. Nu credința ca instituție, ci acea zonă interioară în care vina, ispășirea, întunericul și speranța se ciocnesc în omul obișnuit. Oscilația dintre a crede și a nu crede… întrebarea dacă există ceva după moarte sau dacă totul se sfârșește într-un întuneric deplin. Paradoxal, uneori tocmai în momentele de disperare, când nu mai vezi nicio cale de ieșire, îți dai seama că numai credința îți mai poate aduce liniștea și puterea de a continua.
E o temă care a fost explorată în literatură din toate timpurile – vastă, fragilă, dificilă –, iar eu simt că încă nu am spus tot ce aveam de spus în legătură cu ea.
Ce teme delicate urmează? Nu știu încă. Literatura are darul de a te împinge spre locuri pe care, poate, nu le-ai fi explorat niciodată în viața reală. Sunt curios încotro mă va duce mai departe.
B.N.: Ai câteva tips and tricks pentru autorii care aspiră să ajungă ca tine?
Nu știu dacă cineva ar trebui „să aspire să ajungă ca mine”. Sunt și eu la început de drum – învăț, greșesc, cresc. Tot ce pot spune este că am muncit enorm ca să ajung aici, la nivelul la care sunt azi, oricât de modest ar părea.
Dacă există un „secret”, atunci acesta ar fi: să îți acorzi tot timpul din lume. Zi și noapte, dacă trebuie. Să scrii fără constrângeri, fără măști, fără interese materiale. Să scrii pentru că altfel nu poți respira. Să te gândești doar la cartea ta, la personajele tale, să le dai voie să te bântuie, să îți consume ființa. Pentru mine, scrisul înseamnă exact asta: tot timpul meu, tot aerul pe care îl respir, toată ființa mea. Restul… vine de la sine.
B.N.: Se spune că prima carte publicată este întotdeauna cea mai dificil de realizat. Este adevărat sau procesul creativ este la fel de greu indiferent de numărul de cărți?
Procesul creativ nu este greu atunci când ai ceva de spus. Greu devine doar atunci când te forțezi – iar eu nu m-am forțat niciodată. Am simțit mereu că povestea vine spre mine, nu invers. Pot spune însă că am învățat foarte multe după primul roman: cum să mă organizez mai bine, cum să urmez o structură, unde apar greutățile și cum le pot anticipa. „Robinson” l-am citit de zece ori înainte de a-i da drumul în lume. De fiecare dată găseam câte ceva care nu se potrivea, un detaliu care mă deranja, o frază care nu suna perfect. A fost un proces lung, intens, necesar. La al doilea roman n-a mai fost nevoie să-l recitesc chiar atât de obsesiv – semn că învățasem deja ritmul, respirația, arhitectura unui text lung.
Dar nu, nu pot spune că „primul e cel mai greu”. Fiecare carte are provocările ei. Diferența e că, după prima, știi deja unde să cauți lumina și unde se ascund umbrele.
B.N.: Știm din statistici că românii citesc puțin. Cine și cum ar putea schimba asta?
E o întrebare grea… și, sincer, nu știu dacă am un răspuns clar, mai ales pentru că de ani buni nu mai trăiesc în România. În Germania, a doua mea patrie, văd ceva ce m-a surprins încă de la început: toată lumea citește, indiferent de profesie… Și nu doar lucruri superficiale.
Da, pacienții mei îmi povestesc adesea despre lecturile lor. Respect total pentru asta. Și nu spun asta ca o comparație sau judecată, descriu doar ceea ce am observat în țara în care trăiesc și profesez în acest moment.
Convingerea mea e că nu poți obliga pe nimeni să citească. Lectura nu se impune – se aprinde. Poate că social media, Dumnezeul vremurilor noastre, ar putea schimba ceva. Dar nu prin forță, ci pe căi mai subtile: prin impulsuri mici, prin recomandări, prin oameni pasionați care vorbesc despre cărți cu entuziasm, nu cu superioritate. Schimbarea vine doar atunci când apare acel „click” în mintea cuiva. Abia atunci se deschide poarta „de dincolo”… Până în acel moment, oricâte idei minunate ne-ar veni sau oricâte statistici am face, nu cred că se va schimba mare lucru.
B.N.: Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?
Cititorii mă pot găsi pe website-ul meu, precum și pe rețelele sociale: Facebook, Instagram, Youtube.
Romanul meu „Robinson Crusoe, ultima ispită. O poveste din epoca comunistă” poate fi achiziționat aici.
Romanul „viKtor. Umbre sub soarele Braziliei” se poate comanda de pe website-ul editurii Tritonic.
Cât despre volumele mele de poezie, publicate în regie proprie și fără nicio constrângere sau compromis – ele nu se găsesc în comerț. Primul volum este aproape epuizat și mi-au mai rămas doar câteva exemplare din cele 100 tipărite. Cine își dorește poeziile mele trebuie să mă contacteze direct.
În viitor, le voi republica în ediții complet revizuite, într-un cadru editorial care să le ofere forma și vizibilitatea potrivite, atunci când va exista convingerea că merită să fie readuse în lume „altcumva” și când timpul îmi va permite.
B.N.: Câteva cuvinte de final pentru cititorii Booknation.ro?
Crede în visele tale și nu le abandona niciodată. Sunt zile când plouă, sunt furtuni, sunt trăsnete și fulgere… și simți că nu te mai ține nimic. Dar, odată și-odată, răsare și soarele.
Întotdeauna.
Nu înceta să mergi înainte.
Nu înceta să speri.
Just believe.
