50 de poezii de 1 Decembrie – versuri patriotice integrale despre România

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor,
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani
Acum ori niciodată croiește-ți altă soarte,
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalță-ți lata frunte și cată-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinicii sute de mii;
Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,
Româna națiune, ai voștri strănepoți,
Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viață-n libertate ori moarte” strigă toți.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Și oarba neunire la Milcov și Carpați!
Dar noi, pătrunși la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-și azi mână d-ajutori,
Și blastămă cu lacrămi în ochi pe orișicare,
În astfel de pericul s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

N-ajunge iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu oprimim!

N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug de seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, cu oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!
Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă și silă, viclene uneltiri!

Preoți, cu cruce-n frunte căci oastea e creștină,
Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pământ!

Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoșii,
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Și la Neajlov te făcură
Fără dinți, Sinane,-n gură,
Și punând dușmanii-n juguri
Ei au frământat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roșii.
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoșii!

Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viață,
Cei ce ne iubim frățește,
Ne dăm mâna românește:
Numai noi cu același nume,
Numai noi români pe lume
Toți de-aceeași soartă dată,
Suspinând cu toți odată
Și-având toți o bucurie;
Asta-i patria română
Și ea sfântă să ne fie!

Patria ne-o fi pământul
Unde ne-or trăi nepoții,
Și-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească
Și vor face tot mai mare
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Și-i dăm patriei române
Inima și viața-ntreagă.

Pe-al nostru steag e scris unire,
Unire-n cuget și simțiri
Și sub măreața lui umbrire
Vom înfrunta orice loviri.

Acel ce-n luptă grea se teme
Ce singur e rătăcitor,
Iar noi uniți în orice vreme
Vom fi, vom fi învingători.

Am înarmat a noastră mână
Ca să păzim un scump pământ,
Dreptatea e a lui stăpînă,
Iar domn e adevărul sfînt.

Și-n cartea veșniciei scrie
Că țări și neamuri vor pieri,
Dar mîndra noastră Românie
Etern, etern va înflori.

Învingători cu verde laur
Noi fruntea nu ne-o-mpodobim
Nici scumpele grămezi de aur
Drept răsplătire nu dorim.

Știind că-n viața trecătoare
Eterne fapte-am împlinit
Și chinul morții-ngrozitoare
Bogat, bogat e răsplătit.

La noi sunt codri verzi de brad
Și câmpuri de mătasă;
La noi atâția fluturi sunt,
Și-atâta jale-n casă.

Privighetori din alte țări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece și flori
Și lacrimi multe, multe…

Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare…

La noi de jale povestesc
A codrilor desișuri,
Și jale duce Murășul,
Și duc tustrele Crișuri.

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Și-mbrățișându-și jalea plâng
Și tata, și feciorul.

Sub cerul nostru-nduioșat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.

Și fluturii sunt mai sfioși
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.

Iar codrii ce-nfrățiți cu noi
Își înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Și Oltul, biet, bătrânul…

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinții,
De jalea lui ne-am răposat
Și moșii, și părinții…

Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deșertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi…

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!

Iarba rea din holde peară!
Peară dușmănia-n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori și omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Și la viață cu unire,
Și la moarte cu-nfrățire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi și la durere.
Unde-s doi, puterea crește
Și dușmanul nu sporește!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură și de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,
Și să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frățească
Pe câmpia românească!

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.

Nu veți plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât îi de darnic
Graiul țării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le ‘nșirate, –
Te-nfiori adânc și tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng și care o cântă
Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeți slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Și-ți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Avem o mândră țară
Prin timpi de jale-amară
Strămoșii se luptară
S-o scape de stăpâni.
Azi singur noi, românii
Suntem în ea stăpânii,
Sus inima, români!O lege-avem străbună
Prin veacuri de furtună
Ea n-a putut s-apună
Strivită de păgâni.
Ne-a fost Cel-Sfânt tărie
Și-n veci o să ne fie:
Sus inima, români!

În țara românească
De-a pururi să trăiască
Credința strămoșească
Și graiul din bătrâni.
Spre Domnul țării gândul
De-a pururi noi avându-l,
Sus inima, români!

Acolo unde-s nalți stejari
Și cât stejarii nalți îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n față o privesc;
Acolo, unde-s stânci și munți,
Și ca și munții nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunți
În dor de țară strămoșesc;
Și unde dorul de moșie
Întotdeauna drept a stat
Și bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat;
Acolo este țara mea,
Și neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aș vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!

Acolo unde întâlnești
Cât ține țara-n lung și-n lat
Bătrâne urme vitejești
Și osul celor ce-au luptat;
Și unde vezi mii de mormane
Sub care-adânc s-au îngropat
Mulțime de oștiri dușmane,
Ce cu robia ne-au cercat;
Acolo este țara mea
Și neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aș vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!

Un falnic glas răsună
Din vârfuri de Carpați;
E glasul țării voastre,
Români, îl ascultați:
De veacuri fără număr
La sânu-mi vă hrănesc;
Nicicând nu dați uitării
Pămîntul strămoșesc!

Un glas din depărtare
Străbate-acuma lin;
E al Romei glas de mamă
Din zări cu cer senin:
„Un grai vorbit de îngeri
Ca zestre eu v-am dat;
Vorbiți-l deci cu fală
Păstrați-l neschimbat.”

Cu tunetul de vară
Un tulnic din păduri
Trezește văi și dealuri,
Străbate munții suri:
„De câte ori sunat-am
În vreme de nevoi
Venit-au moșii voștri,
Tot cete de eroi!”

Și noaptea din morminte
S-aude adeseori,
O tainică șoptire
Ce-n suflet dă fiori:
„Prin mii de suferințe
Un nume v-am lăsat;
Blăstăm, blăstăm pe-acela
Ce neamul și-a uitat!”

Răsune acest cântec
Prin munți și prin câmpii;
Trezească inimi moarte,
Aprindă inimi vii.
Iar cine neam și țară
Nemernic va trăda,
Disprețul și blestemul
Să fie plata ta!

Smulge de pe față-ți vălul trist și jalnic,
Drag pământ al țării cu amar nutrit;
Steaua învierii, soarele cel falnic
Al măririi tale azi a răsărit.

Fii ai României, frații mei de sânge,
Răscoliți cenușa vetrei strămoșești,
Și văpaia slavei din trecut va-ncinge
Inimile noastre, mari și bărbătești.

S-apărăm a noastre drepturi vechi și sfinte;
Pe dușmanii noștri singuri să-i zdrobim;
Să săpăm cu palma ale lor morminte,
Și într-o unire toți să ne silim
Să dăm țării noastre vie strălucire,
S-o ’nălțăm cu fală pân’ la nemurire!

Iar dacă îți devin străină
Și cântecu-mi de început
Grăirea n-a ales, divină,
A plaiului ce m-a născut.

Seninul dulce grai în care
Lin, ruga, buzele-mi șoptesc,
O, patrie, putea-vei oare
Să-mi ierți păcatul meu firesc?

Lua-vei viersul meu în seamă,
Grea muncă-mi binecuvântând,
Cum își blagoslovește-o mamă
Copiii mâine-n luptă stând?

Domnul sfânt să ne iubească,
Și-al său Duh ocrotitor
Plin de pace să plutească
Peste țara Româneasca
Și-al românilor popor!

Noi prin vremi ce ne-ncercară
Altă armă n-am avut
Numai dragostea de țară
Ce strămoșii ne-o lăsară,
Și pe Sfântul Domn de scut.

Dar ne-a fost destul atâta!
Fruntea sus, voi frați ai mei!
Astfel Cerul hotărât-a
Să se nalțe amărâta
Țară, prin puterea ei!

Mai fățiș, mai fără veste
Ne-ați lovit, dușmani de voi!
Dar ce-a fost, a fost poveste!
Dragostea de țară este
Și mai tare-acum în noi.

Și de cine ne-o fi teamă?
Mult a fost, să vă răbdăm,
Nebăgați de voi în seamă
Astăzi știți voi cum ne cheamă,
Dacă nu, să vă-nvățăm!

Numai Domnul ne iubească
Și-al său Duh ocrotitor
Plin de pace să plutească
Peste țara Românească
Și-al românilor popor!

Ce furtuni n-au mai pornit
Pofta răilor și ura
Ca să pieri tu, neam iubit!
Dar de toți ne-a mântuit
Spada noastră și scriptura.

Sfântul steag ne-a fost altar
Și sub el săream grămadă
Să ne batem la hotar.
Ghioagă dă orice stejar,
Orice coasă dă o spadă.

Iar când brațul ne cădea
Uneori fără putere,
Nici atunci nu ne scădea
Inima, c-aveam în ea
Scris Hristos ca mângâiere.

Ce de ură s-a pornit
Căutând a ta pierzare!
Dar ai stat și-ai biruit,
Căci prin spadă-ți a grăit
Domnul cel ce-n veci e tare.

Știa cruce scrisă fie
Pe-al Românilor drapel:
De la ea s-avem tărie
Când ne batem pentru el.

Iar sub cruce-al țării nume
Ca, scăpată de ocări,
Dumnezeu s-o facă-n lume
Cea mai tare dintre țări.

Câți am fost părtași ocării
Când dușmanul ne-nfruntă.
Sus voinici! Tu, Rege-al țării,
Și noi toți pe urma Ta.

Sub drapel să se unească
Toți câți neamul și-l iubesc
Ura! Legea românească!
Și pământul românesc!

Rătăcesc în căi străine,
De căminu-mi depărtat;
Petrec viața în suspine,
Pâinea ‘n lacrămi mi-am udat.
Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bine în țara mea!

Ah! în țara mea frumosă
Am lăsat tată iubit,
Am lăsat mamă duioasă,
Ce de plânsuri a albit.
Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bine în țara mea!

Vezi o culme muntenească
Ș’o căsuță de desubt?
Este casa părintească,
Unde laptele am supt.
Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bine în țara mea!

În dumbrava verde, deasă,
O fecioară vezi trecând?
Este-a inimei miresă,
Ce mă chiamă suspinând.
Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bine în țara mea!

La străini am stat la masă,
Și cu ei m’am ospătat;
Dar gândind la mine-a casă,
Lacrămi rîuri am vărsat.
Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bine în țara mea!

Cine țara ‘și iubeste,
Nu dă lumea pentru ea;
Oh! atunci inima-mi crește.
Când gândesc a o vedea!
Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bine în țara mea!

Fericiți câți sînt aproape
De căminul părintesc!
D’oiu muri, voiu să mă’ngroape
În pămîntul românesc.
Fie piatra cât de grea,
Tot mai bine în țara mea!

Din umbra deasă-a norului
Întins pe țări străine
Cu aripele dorului
Voios revin la tine,O! cuib al fericirilor,
O! țară luminoasă,
Comoara-a nălucirilor,
Gradina mea frumoasă!

Ș-avântul tinerețelor
Ce-n sânu-mi se trezește,
Prin lumile poeților
Zburând mă râtâceste.

Și-n farmecul avântului
Tot ce sub ochi răsare
În poalele pământului
Mai drăgălaș îmi pare;

Întinderea câmpiilor
În zări mai lin se perde.
Mai dulce-i rodul viilor,
Verdeața e mai verde.

Mai nalte sunt inălțimile,
Mai cald e mândrul soare,
Mai limpezi limpezimile
De râuri și izvoare.

Iar fetele cu florile
Mai viu râd între ele,
Și spun privighetorile
Mai tainic vers la stele.

Aice-i țara basmelor
Ce-ngână-a noastră minte
Prin freamătul fantasmelor
Din timpi de mai nainte.

Aice-i vestea Doamnelor
Din lumea legendară,
Ș-a prelungirii toamnelor
Sub cerul de primăvară.

Aice-i țara țărilor
Ș-a doinelor de jale
Ce-n liniștirea serilor
Te țin uimit în cale.

Aici cu lăcrimioare
Bujori se prind în horă.
Aice însuși soarele
Are-ntre flori o soră,

Și-n stâncele Carpaților
Cresc păseri năzdrăvane,
Și-n sufletul bărbaților,
Mândriile române!

O! gura dulce-a raiului,
Tu dai prin o zâmbire
Și fericire traiului,
Și morții fericire.

Luceferii eterului
Râvnind privesc la tine,
Și toți îngerii cerului
Te-au îndrăgit ca mine!

Ca un zimbru-ntărâtat
Când a prins pământu-n coarne,
Tot ce-n drumul lui a stat
Gata să răstoarne
Ca un zimbru-ntărâtat
Moldovenii s-au luptat
Cu potop de litve.

Ca un leu sfâșietor
Când cuprins de-arcași se vede,
Prin mulțimea de popor
Trăsnet se repede
Ca un leu sfâșietor
Sar-oltenii-n munții lor
Într-un iad de latini.
Iar muntenii ce-au avut
Cuib pe apa Dâmboviții,
Ca vulturu-n munți crescut
Apărând răpiții
Pui ai săi făcut-au scut
Țării lor și-au abătut
Negrul nor de hoarde.

Zimbru și vultur și leu
Fui când mi-a călcat păgânul
Patria și dreptul meu.
Și va fi românul
Și de-acum român mereu,
Zimbru și vultur și leu
Și viteazul lumii.

Noi vom fi soldați odată,
Tra-ra-ră!
Toți cu inima bărbată
Țara o vom apără
Când va fi amenințată —
Tra-ra-ră!
Lasă trâmbița să sune!
Tra-ra-ri!
Toți copiii să s-adune,
Și pe loc când ne-om opri
Să cântăm o rugăciune —
Tra-ra-ri!
Doamne sfânt, tu ai aminte,
Tra-ra-ra!
Și ne dă puteri și minte
Să-nvățăm a te-asculta
Și iubi ca pe-un părinte —
Tra-ra-ra!
Doamne, ține-ne părinții!
Tra-ra-ri!
Plinitori ne fă credinții
Strămoșești, ca-n ea s-avem
Sfânta arm-a biruinții!
Tra-ra-ri!
Regele să ne trăiască,
Tra-ra-ră!
Neamul fă-ni-l să sporească,
Și în veci, Doamne, nu uită
Mândra țară românească!
Trara-ri-rară!

Vine-un chiot dinspre munte,
Vine freamăt din păduri
Tudor domnul vine-n frunte,
Cu mulțimea de panduri!
Iar din Jiu, din apă sfântă,
Iese cântec vitejesc,
Și cu glas de surle cântă
Tot poporul românesc.
Las să-i sune surle-n țară,
Să-și adune-olteni destui,
Țara s-o vedem noi iară
Veselă pe urma lui
Mândra patrie română
Nu sub braț de oameni slabi,
Ci voinică și stăpână
Cum a fost sub Basarabi.
Zboară corbi pe sus, băiete,
Cârduri negre se-nvârtesc,
Și se zbat de-atâta sete
Și de foame se izbesc:
N-au s-aștepte-oltenii rugă
Să le dea de hrană-n văi
Oh, ciocoi, te-ajung în fugă
Toți răzbunătorii tăi!
Cine vrea părtaș să fie
Dreptului pe-acest pământ
După Tudorin să vie!
Că-i trimis de Domnul sfânt
Să ne scape-acum odată
De ciocoi, căci Dumnezeu
Însuși s-a pornit să-i bată,
Cum ne bat și ei mereu.
Ridicați, români, Dreptății
Steag cu sfântul George-acum
Sfintei Legi și libertății
Faceți-i odată drum!
Cine nu-i cu voi, să știe
Că izbit va fi de voi,
De cei strașnici în mânie
Și din leagăn de eroi.
Domnul Tudor să trăiască!
Sus cu toții, pui de lei,
Pentru țara Românească,
Pentru drepturile ei!
A-mbrăcat cămașa morții
Domnul Tudor, ca Hristos,
Dar schimba-va pasul sorții,
Va trânti dranii jos!

Câte roiuri de popoare
S-au pornit spre-Apus cu drumul
Dinspre răsărit de soare!
Tabere-ntunecătoare.
Cari întinse pe pământ
Stat-au nor pe țări, ca fumul
Și ca ceața dimineții!
Dar precum un vânt ce vine
Destrămând broboada ceții,
Face iarăși zări senine,
Astfel Tatăl sfânt al vieții
Datu-ne-a puteri de vânt.
Iată, goticele gloate:
Vin cu vuietul furtunii
Răsturnând în cale toate!
Iarba-n veci pe câmp nu poate
Să mai crească pe-unde trec
Călărind sălbatici Hunii,
Vin Gepizi și-Avari, și frații
Hunilor, maghiare stoluri,
Și Tătari, și toți turbații
Cari prin groaznicele goluri
Ale Asiei ca nații
Oarbe, fără legi petrec.
Fost-au vifore cumplite,
Fost-au guri de Iad ce varsă
Cu văpăi nepotolite
Spaima morții renoite
Cu potop venind mereu,
Dar în biata țară arsă
Stat-au cetele române,
Zis-au: „Vin, dar au să plece
Negri nori de limbi străine,
Căci sunt apa care trece ..
Iar noi piatra ce rămâne
Și-avem scut pe Dumnezeu!”
Dumnezeu și sfânta cruce!
Preamărindu-l la altare
Noi cântări îi vom aduce,
Că spre țintă el ne duce,
Și ne-a dus de când suntem.
Noi ca stânc-am stat de tare
Printre valuri albi de spume,
Căci a fost în noi tărie!
Sunt și eu Român! Și-n lume
De-i iertată vr-o mândrie,
Mândru sunt de-al nostru nume,
Că noi mândru nume-avem!

Plângem, da, că prea ne doare!
Nu pe noi! Crescuți în chin
Ne-amintim de-un timp cu soare
Și-l cunoaștem cel puțin!
PIângem pe copii, sărmanii,
Că-ntr-al temniții mormânt
Își încep în noapte anii,
Neștiind ce-i soare sfânt.
Plângem, da, și strâns ne strângem
Lâng-olaltă, câți suntem,
Dar să știți că nu ne plângem
Ca nebunii cari se tem.
Robi, meniți prin jocul sorții,
Noi ai chinului am fost,
Însă nu, și nu, ai morții!
Nu cătăm noi adăpost
Nici în milă, nici în rugă;
Asta cear-o de la voi
Cel ursit să fie slugă
Dar n-o cereți de la noi!
Vom răbda, privind în fața
Orișicui, și-a orice chin,
Că noi știm că-i multă viață
Și în noi, și-n cei ce vin.
Blestemați pieri-vor regii
Cari s-abat din drumul drept
Ne-ați adus stricarea legii
Și ne stați cu mâna-n piept.
O, și-n loc s-aveți rușine,
Vă mândriți cu ce-ați adus:
Dar puterea, știți voi bine,
Nu vi-a dat-o Cel-de-sus,
Nici Eternul Domn! Vi-e dată
De-un vremelnic din Infern!
Deci vi-e binecuvântată
Și la voi va fi-n etern!
Lumile-au văzut mirate
Cât de mult iubirăți voi
Șuierul de bici ce bate
Făr de milă oameni goi!
Dar și pentru noi rămâne
Timp ah, cine poate ști!
Șuierul acesta mâine
Cânt al lui Tirteu va fi!
Iar din lanțul ce-azi ne strânge
Pot să iasă spăzi, și pot
Spăzile să vadă sânge,
Nu de-al nostru însă tot!
Și sfârșitul tău veni-va
Azi ori mâine,-ori mai apoi!
Și-o să poți tu sta-mpotriva
Poate-a celor mai vro doi,
Dar mai tari prin răzbunare
Și prin ura lor turbați?
O să fii destul de tare,
Tot potopul să-l abați?
Eu nu chem această vreme,
Dar tiranul braț al tău
Face totul ca s-o cheme,
Rău îngrămădind pe rău.

Fie-a voastră-ntreagă țară,
Și de cereți, vă mai dăm,
Numai dați-ne voi graiul
Neamului, și se sculară
Să ne vremuiască traiul
Câți dușmani aveam pe lume!
Graiul ni-l cereau anume…
Să-l lăsăm!
Dar nestrămutați strămoșii
Tot cu arma-n mâini au stat:
Au văzut și munți de oase,
Și de sânge râuri roșii,
Dar din țara lor nu-i scoase
Nici potop și nici furtună.
Graiul lor de voie bună
Nu l-au dat!
Astăzi stăm și noi la pândă,
Graiul vechi să-l apărăm;
Dar pe-ascuns dușmanii cată
Să ni-l fure, să ni-l vândă.
Dacă-n vreme tulburată
Nu ne-am dat noi graiul țării,
Azi, în ziua deșteptării,
Cum să-l dăm?
Repezi trec cu vifor anii,
Ispitind puterea ta,
Neam român! Cu ură mare
Vor căta mereu dușmanii
Graiului român pierzare;
Dar să piară ei cu toții:
Nu l-am dat, și nici nepoții
Nu-l vor da!

Caii sar și frâu-și mușcă
Jos prin văi e fum de pușcă,
Corbi s-arată croncănind.
Stau de-atac dușmanii gata
Uite-o-n zbor întunecata
Moarte-acum spre noi venind!
Știm cu toții ce ne-așteaptă!
Sus spre Domnul mâna dreaptă
Ridicați-o dar, jurând!
Pentru sfânta noastră lege,
Pentru neam și pentru rege
Toți c-o inimă și-un gând!
Nu mi te mâhni, copile,
Cine are-n luptă zile
Nu s-atinge plumb de el.
Ori aici, ori dealtădată,
Moartea nouă tot ni-e dată
Fiecăruia-ntr-un fel.
Glas de trâmbiță răsună
Și coloanele s-adună
Fiți cu inimă, copii!
Nu e rece glas de-aramă,
Ci e jalnic plâns de mamă,
Plânsul sfintei Românii!
Tu ne vezi din cer, Părinte,
Fie-ți și de noi aminte
Că suntem și noi ai Tăi!
Fie-i blestemat mormântul
Cui își calcă jurământul.
Și-am jurat pe cer, flăcăi!
Lasă tobele să bată!
Căpitane, du-ne-odată
Unde-i foc și unde-i fum.
Steagu-n vânt! Trăiască țara!
Vesel sune-acum fanfara,
Dumnezeu cu noi de-acum!

O doină plânge sus pe culme,
Din fluier unde limpezi cad,
Și legănate lin s-afundă
În pacea codrilor de brad…
Cântare, meșteră cântare,
Te stingi acum încet-încet,
Și-adormi pierdută-n tremurarea
Oftării blânde din brădet…
Mi-ai picurat un strop în suflet
Din taina vremii de demult,
Și plânsul veacurilor duse
Mă înfioară când te-ascult…
Cum te-ai topit acum în noapte,
Eu stau cu inima la sfat:
În care brad, de care creangă
Plânsoarea ta s-a aninat?…
Și cât vei mai trăi acolo,
Tu, soră pururea cu noi,
Când va fi mort de mult ciobanul,
Și moartă turma lui de oi?…
Târziu odată – cine știe? –
Trecând pe-aici un călător,
Te va culege dintr-o floare,
De după-o aripă de nor…
Te-a coborî în largul văii,
Și-o lume te va asculta,
Și-o lume-ntreagă va începe
Să plângă cu durerea ta…

Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare,
N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce s-nalță pân’ la ceruri din a lumei deșteptare,
Ca o lungă salutare
Cătr-un falnic viitor?
Nu simțiti inima voastră că tresare și se bate?
Nu simțiți peptul vostru un dor sfânt și românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
Ce pătrunde și răzbate
Orice suflet omenesc?
Iată! lumea se deșteaptă din adânca-i letargie!
Ea pășește cu pas mare cătr-un țel de mult dorit.
Ah! treziți-vă ca dânsa, frații mei de Românie!
Sculați toți cu bărbăție,
Ziua vieței a sosit!
Libertatea-n fața lumei a aprins un mândru soare,
Ș-acum neamurile toate cătră dânsul ațintesc
Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare
Se cerc vesel ca să zboare
Cătră soarele ceresc!
Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?
Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?
Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrățire,
La obșteasca fericire,
La obștescul viitor?
Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!
C-orice dor de libertate a perit, s-a stins din voi?
Până cind să ne tot plece cruda, oarba tiranie
Și la caru-i de trufie
Să ne-njuge ea pe noi?
Până când în țara noastră tot străinul să domnească?
Nu sunteți sătui de rele, n-ați avut destui stăpâni?
La arme, viteji, la arme! faceți lumea să privească
Pe câmpia românească
Cete mândre de români!
Sculați, frați de-același nume, iată timpul de frăție!
Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpați
Aruncați brațele voastre cu-o puternică mândrie
Și de-acum pe vecinicie
Cu toți mâinile vă dați!
Hai, copii de-același sânge! hai cu toți într-o unire
Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.
Pas, români! lumea ne vede … Pentru-a Patriei iubire,
Pentru-a mamei desrobire
Viața noastră să jertfim!
Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
Care vede-n a lui țară libertatea renviind,
Fericit, măreț acela care sub un falnic soare
Pentru patria sa moare,
Nemurire moștenind.

Țară-avem și noi sub soare,
Și-o râvnesc dușmani destui,
Dar prin vremi asupritoare
N-am lăsat-o nimănui.
E bogată, zici! vezi bine,
E bogată, căci în ea
Multe inimi sunt, străine,
Și-i frumoasă, că-i a mea.
Dacă-i mică, nu-i de-ocară,
Căci viteji în ea mai sânt,
Și-apoi și la noi în țară
Crește fierul din pământ:
Când voim, îl știm culege,
Știm cum să izbim cu el
Când dușmani lipsiți de lege
Vin spre noi cu gând mișel.
Steag avem și noi, străine,
Și-l iubim cu jurământ.
Ziua răului când vine,
Ce frumos se zbate-n vânt!
E frumos și steagul vostru,
Dar pe-al nostru de-l privesc
Tot mai mândru este-al nostru,
Și mai sfânt, că-i românesc.
Rupt de-asprimile furtunii
Răscolite de dușmani
L-au purtat cinstit străbunii
Prin atât amar de ani.
De ne cheamă azi la moarte,
Veseli mergem la război:
Să dea Domnul să ni-l poarte
Și nepoții tot ca noi!
Știm și noi o lege sfântă,
Și de-un veac de ani acum
Stăm cu ochii tot spre țintă,
Mergem tot pe-același drum.
Pentru sfânta lege-a crucii,
Pentru limba ce-o vorbim:
Ce de-oțel pe săbii lucii
Pus-am noi de când trăim!
Știe Dumnezeu de-i bine
Ori de facem vrun păcat
Dar noi știm c-așa e bine
Să ținem ce-am apucat.
Pentru lege, pentru limbă,
Noi cu gura prindem foc:
Numai vântul se tot schimbă,
Însă munții stau pe loc.
Sunt și neamuri mai cu nume,
Mai vestite la război;
Or fi multe poate-n lume,
Câte n-au ajuns la noi.
Dar noi știm ce ne-nvățară
Cei ce-au fost, și când rostim
Vorba sfântă neam și țară
Noi, străine, tresărim.
Pentru cel ce ne iubește,
Tot ce-avem noi dăm cu drag,
Dar când neamul ni-l hulește
Și vrăjmaș ne vine-n prag,
Mii de oști cu el s-aducă:
Noi suntem români destui
Când de piept cu noi s-apucă,
Aibă-l ceru-n mila lui!

Trăiască Regele
În pace și onor
De țară iubitor
Și-apărător de țară.
Fie Domn glorios
Fie peste noi,
Fie-n veci norocos
În război.
O! Doamne Sfinte,
Ceresc părinte,
Susține cu a ta mână
Coroana Română!
Trăiască Patria
Cât soarele ceresc,
Rai vesel pământesc
Cu mare, falnic nume.
Fie-n veci el ferit
De nevoi,
Fie-n veci locuit
De eroi.
O! Doamne Sfinte,
Ceresc Părinte,
Întide a Ta mână
Pe Țara Română!

Mult e dulce și frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.
Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.
Românașul o iubește
Ca sufletul său,
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu!
Româncuțe tinerele,
Visuri de amor,
Ale voastre drăgănele
Le iubesc de mor.
Dar vorbind în limbi străine
Nu pot să v-ascult,
A fugi în lume-n vine,
Căci mi-i ciudă mult.
Inima mi se răcește,
Moare visul meu,
Vorbiți, scrieți românește
Pentru Dumnezeu!
Glumele sunt mai bogate
Au un ton firesc,
Românește cuvântate
Așa să trăiesc!
Pe o glumă românească
Sufletul mi-aș da,
Iar pe una franțuzească
Zău! Nici o para!
Ce-i străin nu se lipește
De sufletul meu;
Glumiți dar și românește
Pentru Dumnezeu!
Frați ce-n dulcea Românie
Nașteți și muriți
Și-n lumina ei cea vie
Dulce vietuiți!
Voi, pe câți patria cheamă
Dragi copii ai săi,
Fără ca să ceară seamă
La bravi sau mișei,
Arătați cum se trăiește
Elementul său,
Și… Vorbiți, scriți românește
Pentru Dumnezeu!
De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiți ca să roșească
Țărna ce călcăm?
Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu!
Al lor geniu-ni șoptește
Din mormânt mereu:
O! Vorbiți, scriți românește
Pentru Dumnezeu!

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n vale un râu mititel,
Plânge și suspină tânăra domniță,
Dulce și suavă ca o garofiță;
Căci în bătălie soțul ei dorit
A plecat cu oastea și n-a mai venit.
Ochii săi albaștri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele și crinii pe față-i se-ngân
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel la poartă oare cine bate?
– Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, și de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oștire fuge sfărămată.
Dar deschideți poarta… Turcii mă-nconjor’
Vantul sufla rece….

Rănile mă dor!
Tânăra domniță la fereastră sare.
– Ce faci tu, copilă? zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieșit
Și-n tăcerea nopții astfel i-a grăit:
– Ce spui, tu, străine? Ștefan e departe!
Brațul său prin taberi mii de morți împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieții mele și să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruință
Nu poți ca să intri far-a mea voință.
Du-te la oștire! Pentru țara mori!
Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!”

Ștefan se întoarce și din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe… Dușmanii zdrobiți
Cad ca niște spice, de securi loviți.

Astăzi cu bucurie
Românilor veniți!
Pe Iancu în câmpie
Cu toți să’l însoțiți.
Spălați armele voastre
Curând să alergăm
Din locurile noastre,
Pe barbari s’alungăm.
Marte, Zeule,
Marte, bravule,
Cu noi sâ fii,
Tu însoțește
Și ’nsuflețește
Pe ai tăi fii!
Optzeci de oi despoaie
Și prin frigări le pun;
De fluier, de cimpoaie
Pădurile răsun,
Românii se așează
Pe lâng’un mare foc
Și Iancul ospătează
Cu dânșii la un loc.
Iancule mare,
Bravule tare
Cu noi să fii,
Tu însoțește
Și ’nsuflețește
Pe ai tăi fii!
Sunt gata, stau cu toții
Să plece la izbânzi,
Să izgonească hoții,
Să capete dobânzi.
Iancu mergea ’nainte
P’un cal cu ager curs,
Și peste ’mbrăcăminte
Purta piele de urs.
Cine-a sta ’n cale
Geniului mare
Și brav Român
Fulger și trăsnet
Peste a lui creștet
Dela Român!
Iată voioși porniră
Românii cei voinici
Ca lanțuri se înșiră
Pe-a dealului potici,
Nevestele cu jale
Privindu-i lăcrămând
Ii auzea prin vale
Cum se duceau cântând.
Marte, zeule,
Marte, bravule,
Cu noi să fii.
Tu însoțește
Și ’nsuflețește
Pe ai tăi fii.

Cântăm libertatea și numele sfânt
Al țării străvechi și-al acestui pământ!
Iubirii de neam, ce de-a pururi ne-a fost
O pavăză-n lupte și-n pace-adăpost
Cântămu-i supremul ei cântec.
Cu vesele glasuri de tinere firi,
Cuprinși de-amintirea străbunei măriri,
Spre soare ni-e gândul și mergem spre el,
Lumina ni-e țintă și binele țel
Trăiască-ne țara și neamul!
Cu dreapta-nălțată spre Tatăl de sus
Jurat-am tot ce strămoșii ne-au spus:
Unire-ntre frați, și pe Domn să-l iubim
Și-altarul de jertf-al națiunii să fim
Și sufletul neamului nostru.
Iar dacă protivnicii numelui tău
Cu oști ar veni ca să-ți facă vrun rău,
Ridică-te mândră și nu te-ngrija,
Căci inima noastră e inima ta;
Tu-ncrede-te-n fiii tăi, mamă.
lar dac-ar pieri de pe-ntregul pământ
Iubirea de neam și-al credinței avânt:
Azilul lor vecinic găsindu-l în noi
Le-am crește, ca iar să le dăm înapoi
Mai tari și mai trainice lumii.

Veniți, viteji apărători ai țării!
Veniți, căci sfânta zi a răsărit:
E ziua mare a reînălțării
Drapelului de gloanțe zdrențuit!
Veniți din toate unghiurile zării,
Să cucerim ce-avem de cucerit!
La arme, cei de-un sânge și de-o lege!
La arme, pentru neam și pentru rege!
Când Patria ne cheamă sub drapel,
Datori sunt toți copiii ei s-alerge,
Să-l apere, să moară pentru el!
Ce credeți voi, noroade nesătule,
Că nu ne poartă grijă Cel-de-Sus!
N-am înfruntat noi năvăliri destule
Din miazănoapte, răsărit și-apus!
Adună-ți, rege, oștile și du-le
La biruință-așa cum le-ai mai dus!
La arme, cei de-un sânge și de-o lege!
La arme, pentru neam și pentru rege!
Când Patria ne cheamă sub drapel,
Datori sunt toți copiii ei s-alerge,
Să-l apere, să moară pentru el!
Cu-al nostru sânge-am scris al nostru nume
În cartea gloriosului trecut:
Și mulți dușmani ar vrea să ne sugrume,
Dar până când mai stau Carpații scut
Acel ce ne va șterge de pe lume
Să știe toți că încă nu-i născut!
La arme, cei de-un sânge și de-o lege!
La arme, pentru neam și pentru rege!
Când patria ne cheamă sub drapel,
Datori sunt toți copiii ei s-alerge,
Să-l apere, să moară pentru el!
Să știe toti că un popor nu moare
Când veacuri a luptat necontenit —
Și-i scris în cartea celor viitoare
Că va să vină ceasul preamărit,
Când mândru străluci-va-ntre popoare
Ca soarele, aici, în răsărit!
La arme, cei de-un sânge și de-o lege!
La arme, pentru neam și pentru rege!
Când Patria ne cheamă sub drapel,
Datori sunt toți copiii ei s-alerge,
Să-l apere, să moară pentru el!

De la lungi războaie, Mihai cu mărire
Intră-n capitală cu a lui oștire.
El se urcă-n tronu-i mândru ocolit.
Cei ce au puterea astfel i-au vorbit:
– „Doamne! Focul arde în această țară.
Încă ieri cu ură mulți se răsculară.
Dar răzvrătitorii s-au întemnițat
Și prin zelul nostru țara a scăpat.”
– „Voi zdrobi răscoala ce țara uraște;
Dar voi sparge încă pricina ce-o naște:
Dacă astă țară umblă-a se scula,
Este semn că n-aveți simpatia sa.
Lui Rodolf voi scris-ați că e răzvrătire,
Că ai noștri cată cu a lui unire.
Dacă cel ce-o cere e răsculător,
Țara mea, eu însumi sunt răzvrătitor…
Am învins păgânii, i-am gonit afară;
Dar a lor sămânță o găsesc în țară.
Ea-nconjoară tronul pentru a-l răci
De inima țării, apoi a-l lovi.
Neputând acuma tronul să lovească,
Ea îi urcă scara ca să îl mânjească.
Tronului nu-i pasă de loviri străine
Ca d-acea trădare ce s-ascunde-n sine.
Planta nu se teme de cei ce-o jignesc,
Ca de viermi ce-n sânu-i nasc ș-o veștejesc.
De aș ști că sceptrul se robește vouă
Și oricui să fie, eu l-aș rupe-n două!
Jugul celor barbari oare l-am spart eu,
Ca sub jugul vostru să-mi plec capul meu?
Prinșii fie liberi! Au cuvântu-mi dat.
Voi intrați în noaptea d-unde v-am luat!”

Avuși tu zile mândre când fruntea ta curată
De laurii măriei lucit-a-ncununată.
A bucuriei rază pe fața ta năștea
Și spada de batelii în mână-ți strălucea,
Iar harpele poetici, prin sărbători voioase,
Spuneau a ta mărire și fapte glorioase.
Copiii tăi, o, țară, cu drag te dezmierdau.
De dulcea-ți amicie străinii s-onorau.
Atunci și fiii nobili erau stimați în lume,
Iar fiicele-ți frumoase purtau mai dulce nume,
Căci într-acele timpuri, o, țara mea, la noi
Femeile române nășteau, creșteau eroi!

Dar brațul tău azi cade și corpul tău slăbește.
Azi… inima supusă, de tine se-ndoiește,
Iar zilele-ți voioase d-acuma s-au umbrit.
E moartă bucuria pe sânul tău zdrobit!
Plângi, patrie română, cu lacrime de sânge,
Cu sufletul în moarte, suspină și te plânge,
Căci floarea vieții tele de doruri s-a fănat,
Sub umbra cea de lacrimi ce-n lume-ai revărsat!
Tăcerea de morminte zdrobitul sân cuprinde.
Pe numele tău splendid uitarea se întinde.
Copiii tăi cei vitregi se-mbată toți d-amor,
Când lacrimile tele ca râuri se strecor,
Când sub loviri cumplite tot corpul tău tresare
Când… te fărâmă sub cruda-i apăsare,
Când umilința crudă coboară capul tău,
Când visele frumoase se schimbă toate-n rău!
Pe fața ta cea verde mulți oameni rătăcesc,
Dar inimile-s moarte: nimica nu doresc,
Nimica decât umbra sub care se strecoară,
Ca păsările nopții ce-n noapte vor să moară…
Plângi, patrie de doruri, cu lacrime de sânge!
Cu sufletul în moarte, suspină și te plânge!

Dar, prin aceste lacrimi durerile îmbuni!
Nui! lacrimile-s date plăpândei slăbiciuni.
Aceste mândre lacrimi, o, patrie dorită,
Sunt viața ta ce fuge, sunt inima zdrobită!
Complângerile tele răsun ca la mormânt
Și fruntea ta se-ndoaie ca crinul dulce-n vânt.
Speranța nu mai luce prin lacrimile tele.
Durerea te hrănește din crudele-ndoiele.
Dar floarea de speranță ce stinge crudu-ți dor
Răsare poate dulce departe-n viitor?
Ce muritor cunoaște misterele divine
Și fericiri ce soarta păstrează pentru tine!
Toți fiii României nu sunt ai vieții sclavi.
Pământul bărbăției mai poate naște bravi.
Deci cugetele-ți toate ce te-narmară, foarte,
Nu s-ar cădea să fie de doliu și de moarte.
Oh! nimeni n-are dreptul nicicum a-ți disputa
Pe viitor cea parte din fericirea ta!

Eu sunt un om fără de țară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleț scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveștile din țara mea.
Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărâmuri fără glas,
Și dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas.
Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt țipătul muiat în sânge
Al văduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei și-al urii,
Un visător de biruinți,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moștenire din părinți.
Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede și reci,
De unde-aducerile-aminte
Țin straje unui gând de veci.
Și cu fiorul care poartă
Pe cei încrezători în frați,
V-am plâns la fiecare poartă
Durerea morților uitați.
Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineața mea de ieri,
Cum cântul meu se înfășoară
În giulgiul veșnicei tăceri…
Și printre voi îmi duc povara
Stropit de râs și de noroi,
Căci vai de cine-și pierde țara
Ca să și-o ceară de la voi…

Moșneag senin, eu tâmpla ta curată
O cer pe veci nădejdii mele pază.
Din soarele copilăriei mele
Pe fruntea ta mai licărește-o rază.
În suflet simt cum negura se sfarmă
Și se-mpletește albă dimineață
Când ochiul tău în inimă-mi coboară,
Topind încet cetatea ei de gheață.
Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche,
Blând îmi răsai cu fața ta blajină,
Cu zâmbet bun, cu ochi cuminți și limpezi,
Strălucitori de lacrimi și lumină.
Cu tine-aduci atâtea nestemate
Din îngropatul vremilor tezaur,
Și amintirea-n țara ei mă poartă,
Cu pas încet, în carul ei de aur…
Mă văd în pragul zilelor mai bune…
O casă-n deal, cu strașine plecate,
Unde-asculta de sfaturile tale
Atâta râs și-atâta sănătate.
În frunte, tu păreai un mag din basme
Când soarele, trecând peste fântână,
Blând pătrundea prin strașina de paie
Și lumina bucoavna ta bătrână.
A fost demult. – O rază care luptă
Zadarnic cu câmpiile de gheață.
Vezi, astăzi valul altei vieți mă poartă
Și-nțelepciunea altei lumi mă-nvață.
Dar sufletul și-acum își are cuibul
Acolo sus, în satul de sub munte,
Unde și azi zâmbește, împăcată,
Curata cinste-a pletelor cărunte.
Bucoavna ta, sub pragul de pe grindă,
Își hodinește-nvățătura moartă,
Dar glasul tău și azi, la zi de praznic,
Toată povara greului o poartă.
Pierdut ascult troparul tău din strană
Și tainică și sfântă-mi pare clipa,
Pare că duhul altei lumi m-atinge,
În zbor domol, pe frunte cu aripa.
Căci simt plutind prin fumul de tămâie
Sfințenia cântării preacurate,
Ce-a rumenit o lume cu senina
Cucernicie-a vremilor uitate.
Și-n ochii tăi văd strălucind scânteia
Din focul mare-al dragostei de lege,
Ce prin potopul veacurilor negre
Ne-a luminat cărările pribege.

La voi aleargă totdeauna
Truditu-mi suflet să se-nchine;
Voi singuri străjuiți altarul
Nădejdii noastre de mai bine.
Al vostru-i plânsul strunei mele,
Creștini ce n-aveți sărbătoare,
Voi, cei mai buni copii ai firii,
Urziți din lacrimi și sudoare.
Cu mila-i nesfârșită, cerul
Clipirii voastre-nduioșate
I-a dat cea mai curată rază
Din sfânta lui seninătate.
El v-a dat suflet să tresară
Și inimă să se-nfioare,
De glasul frunzelor din codru,
De șopot tainic de izvoare.
În coapsa grăitoarei miriști
Devreme plugul vostru ară;
E primăvară pe câmpie,
Și-n ochiul vostru-i primăvară.
Blând tainele vi le desface
Din sânu-i milostiva glie,
Căci toată floarea vă cunoaște
Și toată frunza ei vă știe.
Purtați cu brațele-amândouă
A muncii rodnică povară,
Sub strălucirea-nlăcrimată
A dimineților de vară.
Și nimeni truda nu v-alină,
Doar bunul cerului părinte,
De sus, pe frunte vă așază
Cununa razelor lui sfinte.
A voastră-i jalea cea mai mare,
A voastră-i truda cea mai sfântă,
Stăpânul vitreg vă lovește,
Când cerul bine-vă-cuvântă.
Dar dacă-n schimbul pâinii voastre,
Piticul vă plătește fiere,
Îndurător v-ascultă Domnul
Și vă trimite mângâiere.
Când doarme plugul pe rotile,
În pacea serilor de toamnă,
La voi coboară Cosânzeana,
A visurilor noastre doamnă.
Vin crai cu argintate coifuri
Și-n aur zânele bălaie:
Atâta strălucire-ncape
În bietul bordeiaș de paie.
Frați buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mândrei bolți albastre,
Sfințiți cu roua suferinții
Țărâna plaiurilor noastre!
Din casa voastră, unde-n umbră
Plâng doinele și râde hora,
Va străluci odată vremii
Norocul nostru,-al tuturora.
A mea e lacrima ce-n tremur
Prin sita genelor se frânge,
Al meu e cântul ce-n pustie
Neputincioasa jale-și plânge.
Ci-n pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un întins adânc de mare.
Trăiește-nfricoșatul vifor
Al vremilor răzbunătoare.

Eroi au fost,eroi sunt încă
Și-or fi în neamul românesc!
Căci rupți sunt ca din tare stâncă
Românii orișiunde cresc.
E vița noastră făurită
De doi bărbați cu brațe tari
Și cu voința oțelită,
Cu minți deștepte, inimi mari.
Și unu-i Decebal cel harnic
Iar celălalt Traian cel drept
Ei, pentru vatra lor amarnic
Au dat cu-atâția dușmani piept.
Și din așa părinți de seamă
În veci s-or naște luptători,
Ce pentru patria lor mamă
Vor fi mereu învingători,
Au fost eroi, și-or să mai fie,
Ce-or frânge dușmanii cei răi,
Din coasta Daciei și-a Romei
În veci s-or naște pui de lei.

Străjer străvechi și plin de bărbăție,
Gorunul uriaș spre ceruri cată…
La umbra lui, pe-o noapte-ntunecată,
Trei căpitani și-au fost jurat frăție.
Ei s-au legat cu inima curată
Să-și mîntuiască neamul de robie.
Luptară dîrji, dar, prinși prin viclenie,
S-au săvîrșit — martiri-eroi — pe roată.
Trecură ani… Cumplit ofta iobagul,
În lanțuri și mai crunte ca-nainte,
Îngenuncheat de cei atotputernici,
Cînd, iată, tînăr crai ridică steagul…
Și sub gorun aceleași jurăminte
Răsună: „Moarte domnilor nemernici!”.

Dar n-au vrut cei de sus să-l înțeleagă
Și, după mari izbînzi și zile-amare,
Într-o colibă, făr-o lumînare,
S-a stins, pustie, viața lui pribeagă.
Îl îngropară sub gorunul mare,
La umbra-i, ce-i fusese-așa de dragă,
Pe cînd ai lui umplură lumea-ntreagă
Cu-al doinei vaier fără de-alinare.
Bătut de ploi, de nopți vijelioase,
Cercînd zadarnic pe urmași să-i cheme
La luptă nouă, stăruie și azi
Gorunul falnic, neînfrînt de vreme,
Ci trist își pleacă crengile-i stufoase,
Umbrind mormîntul marelui viteaz.

Ce-nseamnă însă-a cerului mînie!
Ce-nseamnă norii vajnici de s-adună?
Gorunul azi mai greu din ramuri sună,
Parc-ar voi eroul să-și învie!
În hohote de plîns ar vrea să-i spună
C-ai lui uitară drept și datorie;
El cere-un semn din ceruri, să-i îmbie
La luptă sfînt, ca în vremea bună…
Și iacă! Trăsnet zguduie gorunul
Și val de crengi acopere mormîntul,
În care mîndrul crai își doarme somnul…
Ci toți stau muți și n-a-nțeles nici unul:
Zadarnic Domnul și-a rostit cuvîntul,
Căci au pierdut credința lor în Domnul!

Strecurați prin plumbi și săbii, dorobanții drum deschid.
Inimoși s-azvârl prin șanțuri și de-a valma sar pe zid.

Și era prin șanț pierire și văzduhul tremura,
Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era.

Tropot de picioare multe, fum și abur ca-ntr-un iad,
Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă și cad.
Dar roiau mereu flăcăii răsăriți ca din pământ,
Valuri ce-necau reduta, scufundându-se-n mormânt.

Unul singur în roirea de viteji, un dorobanț,
Zăbovea trudit pe-o scară, răsărit și el din șanț.

Cei sosiți, cu scări, în juru-i își făceau în grabă rost
Și treceau, urmându-i alții, iar el tot pe unde-a fost.

Apucase strâns cu dreapta parapetul, ca-n asalt,
Dar era prea slab, pesemne, zidul lunecos și nalt.
Iat-un căpitan, din urmă, aducând în foc pe-ai lui,
Dă de el. Cu sârg, băiete! Ce-ntârzii de nu te sui?

El abia-și întoarce capul. N-am putere să mă urc.
Mă trudesc cu stânga numai! Bată-l Dumnezeu de turc!

Ții la sân, se vede, dreapta! Pune dreapta! N-o ținea.
Cum n-aș pune-o, și-i sub scară! Uite-o, stai să calci pe ea.

Ajutându-i căpitanul, el se nalță-ncet, încet,
Dă un chiot și se nalță, răsărind pe parapet.
Vede jos încăierarea luptătorilor voinici,
Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici.

El înalță-n vânt chipiul, strig-un nume drag și sfânt
Și-apoi sare de pe ziduri, în redută și-n mormânt.

Ea era pământ al nostru, smuls din sufletul turcesc,
Și voia și el să moară pe pământul românesc!

În ziua cea sfântă și mare
La zece-ale lunii lui mai
Se vede-o ciudat-arătare
Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!
Când zorile-ncep să s-arete
Acolo-n tăcutele văi,
Din groapă ies moartele cete,
De-a pururi jeliții flăcăi.
Ei vin de prin locuri pe care
Ca vechile răni le cunoști,
Pe unde-au stat șanțuri odată,
Redute, și taberi, și oști.
Striviți și cu mâinile rupte
Și galbeni ca-n jalnicul loc
În ziua sălbatecei lupte
Când bieții pieriseră-n foc.
Fac roată, și-o rugă murmură
Iar Valter și șonțu, și toți
Mai-marii ce-n frunte căzură
Stau jalnici acolo-ntre soți.
Și stau cum stă omul ce-ascultă
Și nici o mișcare nu fac;
Așteaptă cu grijă și spaimă
Un semn de departe și tac.
Deodată ei capul ridică,
Dau chiot și-n zare privesc
Spre țara din care ieșiră,
Spre scumpul pământ românesc
Și-ascultă, căci tunul azi cântă
Departe-n iubitul pământ,
Puternic că-n ziua luptării,
Dar alt fel de cântec, mai sfânt.
Vi-e teamă că n-o să mai cânte,
Că moartea vă fuse-nzadar
Dar țara trăiește! Iar tunul
Ce limpede-o spune și rar!
Și-ascultă… iar țara-i departe,
Sunt dealuri la mijloc și văi,
Și râul cel mare-i desparte
De mame pe bieții flăcăi.
Și moartea cea veșnică-nchise
Pe urmă-le tristele-i porți,
Dăr moartea lor viață ne dete:
Ferice de-asemenea morți!
Iar ce-or fi șoptind ei pe vremea
Ce-ascultă cântarea de tun
Eu nu știu, căci nimeni nu poate
Pe morți să-i audă ce spun.
Dar cred că se roagă, sărmanii:
Noi liberi pe voi v-am facut
Iar Tatăl din cer să vă aibă
De-a pururi sub sfântul său scut!

Ți-ai mânat prin veacuri turmele pe plai,
Din stejarul Romei tu mlădiță ruptă,
Și-ți cântai amarul din caval și nai.
Dar cumplit tu fost-ai când te-au dus în luptă
Ștefan și Mihai.

Când ți-or pune piedici dușmanii să cazi
Spada ta să fie și de-acum, române,
Fulger care-aprinde, vânt ce rupe brazi,
Și te-ncrede-a pururi că vei fi și mâine
Tare cum ești azi.

Sus ridică fruntea, vrednice popor!
Câți vorbim o limbă și purtăm un nume,
Toți s-avem o țintă și un singur dor
Mândru să se nalțe peste toate-n lume
Steagul tricolor!

Trei culori cunosc pe lume
Ce le țin de-un sânt odor,
Sunt culori de-un vechi renume
Suveniri de-un brav popor.

Roșu-i focul ce-mi străbate,
Inima-mi plină de dor
Pentru sânta libertate
Și al patriei amor.

Auriu ca mândrul soare
Fi-va’l nostru viitor
Pururea’n eternă floare
Și cu luci netrecător

Iar albastrul e credința
Pentru nație ce-o nutrim
Credincioși fără schimbare
Pân’ la moarte o să-i fim

Pân’ pe cer și cât în lume
Vor fi aste trei culori
Vom avea un falnic nume
Și un falnic viitor

Iar când, fraților, m’oi duce
De la voi ș’oi fi să mor
Pe mormânt, atunci să-mi puneți
Mândrul nostru tricolor.

Bine ne-am găsit pe-aice,
Tot cu bine și de-acum,
Cât vom fi, să fim ferice,
Deci, cântăm, cântăm, ș-acum,
Nația, scumpa noastră nație,
Ea viseze-n viitor
Să lucreze cu-energie
La-al său bine, la-al său spor!

Arboroasa, scutul nostru,
Să-nvieze-n luciu mereu,
Iar noi, toți, uniți în cuget,
Toți uniți în Dumnezeu;
Limba noastră mult iubită
Fie-n veci de noi vorbită
Și ne ție ca pe frați!

Spirit curat, academic,
Să ne-nsufle ne-ntrerupt,
Să ne dea curaj la toate,
La lucrat și la băut
Pentru națiune, pentru țară,
Și ca toți uniți să fiți!

I

Întunecată-i steaua țării noastre…
Înstrăinați trăim în zile grele,
Și viitorul — plin de semne rele —
Vestește lacrămi numai — și dezastre…
Spre voi se-ndreaptă glasul rugii mele,
Frați cîntăreți! Sus inimele voastre,
Poeți pierduți prin nori și-n zări albastre
Ce nu visați decît la flori și stele…
Nu osteniți, ca-n asfințit de seară,
Ci — treji la mîndrul sunet de fanfară —
Veniți cu suflet și cu voie bună
Spre soarele ce-i gata să răsară,
Să înălțăm iar flamura străbună
A dragostei de lege și de țară!

II

Cîntați umbriți de-a flamurei aripă
Sub care uriași bătrîni luptară!
Au n-auziți pe-ntinsele hotare
Ce jalnic paseri mari de pradă țipă?
Și nu vedeți ce nouri se-nălțară?…
Grea vijelie-n fiecare clipă
Ne spulberă comorile-n risipă —
Chiar sfînta noastră doină stă să piară!
Copii răzleți ai mîndrei noastre nații!
De mai trăiește-n voi simțire vie,
Veniți atunci și vă cunoașteți frații!
Sădiți în inimi vechea bărbăție,
Avînturi mari, eterne aspirații…
Și numele pe veci sfințit vă fie!

III

Eu nu-s decît un singur glas din satul
Pierdut în noapte… Numai o ființă
Din miile ce-așteaptă-n suferință —
Dar va veni odată mult-visatul!
Veni-va — și cîntări de biruință
Vor izbucni de-a lungul și de-a latul,
Din munți și văi gonind pe Necuratul
Ce vrea să stingă-n voi orice credință!
Eu nu-s decît un sol — eu sunt drumețul
Grăbit — și noaptea înapoi mă cere…
Sunt flacăra pe care-o poartă vîntul,
Dar trebuie să vină cîntărețul!
El va slăvi măreața Înviere:
Veniți cu toții să vestim cuvîntul!…

Mult iscusita vremii slovă
Nu spune clipa milostivă
Ce ne-a-nfrățit pe veci necazul
Și veselia deopotrivă…
Mărită fie dimineața
Ce-a săvârșit a noastră nuntă,
Bătrâne Olt! – cu buza arsă
Îți sărutăm unda căruntă.

În cetățuia ta de apă
Dorm cântecele noastre toate
Și fierbe tăinuita jale
A visurilor sfărâmate.
Tu împletești în curcubeie
Comoara lacrimilor noastre,
Și cel mai scump nisip tu-l duci
În vadul Dunării albastre.

La sânul tău vin, în amurguri,
Sfioase, fetele fecioare,
Și dimineața vin neveste
Cu șorțul prins în cingătoare –
Și vin păstori cu gluga albă,
Din fluier povestindu-și dorul –
Și câte cântece și lacrimi
Nu duce valul, călătorul…

Drumeț, bătut de gânduri multe,
Ne lași atât de greu pe noi,
Îmbrățișându-ne câmpia,
Te uiți adesea înapoi.
Așa domol te poartă firea,
Căci duce unda-ți gânditoare:
Durerea unui neam ce-așteaptă
De mult o dreaptă sărbătoare.

Demult, în vremi mai mari la suflet,
Erai și tu haiduc, moșnege,
Când domni vicleni jurau pe spadă
Să sfarme sfânta noastră lege;
Tu, frate plânsetelor noastre
Și răzvrătirii noastre frate,
Urlai tăriilor amarul
Mâniei tale-nfricoșate.

Cum tresăreau încremenite,
În jocurile lor buiestre,
Oștiri cu coifuri de aramă
Și roibi cu aur pe căpestre
Când la strigarea ta de tată
Grăbeau din codri la poiene,
Strângând săcuri a subțioară,
Feciorii mândrei Cosânzene.

Zdrobită-n praf, murea arama,
Și codrul chiotea, viteazul;
Iar tu, frăține, mare meșter,
Biruitor frângeai zăgazul
Și,-mbujorându-te la față,
Treceai prin văile afunde,
Încovoindu-ți îndărătnic
Mărețul tău grumaz de unde.

Slăvite fărmituri a vremii,
De mult v-am îngropat văleatul…
Neputincios pari și tu astăzi –
Te-a-ncins cu lanțuri împăratul.
Ca unda ta strivită, gemem
Și noi, tovarășii tăi buni,
Dar de ne-om prăpădi cu toții,
Tu, Oltule, să ne răzbuni!
Să verși păgân potop de apă
Pe șesul holdelor de aur;
Să piară glia care poartă
Înstrăinatul nost’ tezaur;
Țărâna trupurilor noastre
S-o scurmi de unde ne-ngropară
Și să-ți aduni apele toate –
Să ne mutăm în altă țară!

Un zvon din sat în sat străbate
Și dă poporului curaj,
El pleacă-n valuri tulburate
Și se îndreaptă către Blaj.

Sînt preoți și mireni, cu toții
Mînați de-același ideal —
În fruntea tuturora moții,
Mîndria mîndrului Ardeal.

Ei simt că-ntîia oară-i leagă
Un dor adînc de neam întreg,
Aleargă toți să-l înțeleagă —
Și cît de bine-l înțeleg!

Căci bat cincizeci de mii de piepturi,
Și-n ele inimi românești
Cari strigă: „Libertate! Drepturi
Pe plaiurile strămoșești!…”

O, sfîntă zi de sărbătoare!
Popor voinic din văi și lunci,
Te-om mai vedea odată oare
Precum te-ai arătat atunci?

Povestea vremii ne învață
Că orice rană are leac,
Dar o-ntâmplare-așa măreață
Zbucnește-o dată la un veac!

De la Nistru pân’ la Tissa
Tot Românul plânsu-mi-s’a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin și pân la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o ațin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Și străinul te tot paște
De nu te mai poți cunoaște.
Sus la munte, jos pe vale
Și-au făcut dușmanii cale,
Din Satmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamnă,
Nici îi este toamna, toamnă,
Nici e vara vara lui,
Și-i străin în țara lui.
De la Turnu ‘n Dorohoi
Curg dușmanii în puhoi
Și s’așează pe la noi;
Și cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară păserile toate
De neagra străinatate;
Numai umbra spinului
La ușa creștinului.
Își desbracă țara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleacă
Și isvoarele îi seacă –
Sărac în țară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Și neamul nemernicia!
Ștefane Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Archimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinților
În seama părinților,
Clopotele să le tragă
Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,
Doar s’a ‘ndura Dumnezeu,
Ca să ‘ți mântui neamul tău!
Tu te ‘nalță din mormânt,
Să te aud din corn sunând
Și Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s’aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îți vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toți dușmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Și spânzurătorile!

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ți romantic, munții în lumină,
Văile în flori,
Rîuri resăltînde printre stînce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste cîmpii-n zori.

Ale sorții mele plîngeri și surîse,
Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise
Tainic și ușor,
Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fură și cu dulci cuvinte
Îmi șoptesc de dor.

Numai lîngă sînu-ți geniile rele,
Care îmi descîntă firul vieții mele,
Parcă dormita;
Mă lăsară-n pace, ca să cînt în lume,
Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume
Și de steaua mea.

Cînd pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare
Cînt-a nopții dulce, mistică cîntare,
Cînt din Valhala.

Atunci ca și silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, și nu tace,
Tremură ușor,
În fantazii mîndre ea își face cale,
Peste munți cu codri, peste deal și vale
Mînă al ei dor.

Mînă doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,
Inima mi-e grea;
Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!