De la clopotele nopții de Înviere la obiceiul ouălor roșii, florile primăverii și sărbătoarea din satul românesc, Paștele a inspirat versuri pline de credință, speranță, reflecție și umor. Am reunit 50 de poezii de Paște și texte poetice despre sărbătorile pascale, despre Învierea Domnului, Floriile, Patimile Mântuitorului, tradiții și bucuria copiilor. Selecția începe cu autori români clasici, de la George Coșbuc, Mihai Eminescu și Vasile Alecsandri la Elena Farago, Duiliu Zamfirescu, Ion C. Pena, Alexei Mateevici, Panait Cerna și alții. La final sunt așezate două traduceri istorice din literatura universală.
Unele creații sunt ușor de memorat, iar altele sunt meditații ample despre credință și speranță. Pentru lecturi înrudite, poți descoperi și poeziile de primăvară, poeziile pentru copii și poeziile lui George Coșbuc.
Poezii despre Paște și Învierea Domnului
1. La Paști
de George Coșbuc
Prin pomi e ciripit și cânt,
Văzduhu-i plin de-un roșu soare,
Și salciile-n albă floare
E pace-n cer și pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.
Și cât e de frumos în sat!
Creștinii vin tăcuți din vale
Și doi de se-ntâlnesc în cale
Își zic: Hristos a înviat!
Și râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.
Și-un vânt de-abia clătinitor
Șoptește din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Și pomii frunțile-și scoboară
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.
E liniște. Și din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Și clopotele cântă rar:
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag și plâng a jale!
Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-același gând, din cer adus:
În fapta noastră ni e soartea
Și viața este tot, nu moartea.
Pe deal se suie-ncetișor
Neveste tinere și fete,
Bătrâni cu iarna vieții-n plete;
Și-ncet, în urma tuturor,
Vezi șovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.
Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu știu că și-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paștile! Nu plânge, mamă!
2. Învierea
de Mihai Eminescu
Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.
C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.
O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.
Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”
Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”
3. E sărbătoare
de Octavian Goga
E sărbătoare pe câmpie, și-n suflete e sărbătoare,
Învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare.
Sunt Paștile cele frumoase, și-n fire zvonul lor străbate,
Clopotnița-și îndoaie trudnic încheieturile uscate.
Arama strigă când se zbate măiastra clopotului limbă,
Eu simt strigarea ei aprinsă, și-n vorbe sufletul o schimbă:
Voi toți cari suferiți și plângeți sub larga-ntindere albastră
Veniți, veniți, căci va să vie curând împărăția voastră!
Veniți, voi, obidiții lumii, cu buzele înfrigurate,
Voi, chinuiții de arsura unei tăceri îndelungate;
Voi, osteniți fără nădejde, voi, slujitorii fără plată,
Voi, căror vremea v-a dat veșnic numai porunca blestemată;
Voi, ce muncirăți pentru alții, trudind cu mâinile-amândouă,
Veniți, că zvonul meu acuma vestește învierea, vouă!
Voi, cei cu fruntea de sudoare, cu genele de lacrimi ude,
Eu cerului vă strig durerea, și Dumnezeu din cer aude!
Aduc lumina care sparge și sfarmă capiști de păcate,
Zăvoarele mucigăite din temnițe întunecate!
Eu celor orbi dezleg azi taina înfricoșată de-a vedea,
Și prăznuiesc, că-n al lor suflet învie învierea mea!
Ascultă mintea mea supusă, genunchii mei se pleacă-ncet
Și-aduc prinosul închinării celui de neam din Nazaret.
4. Hristos au înviat (1910)
de Alexei Mateevici
Se așternuse piatra pe proaspătul mormânt
Și noaptea coborâse, acoperind cetatea.
Se liniștise neamul vânzării. Pe pământ
Era o taină mare… minune-apropiată.
Au stat tăcuți de pază cei doi ostași străjari
Ne-atinși de măreția adâncurilor firii,
Nepresimțind venirea minunii celei mari
Ce-avea să schimbe fața și rostul omenirii.
Și iată miezul nopții, de stele-mpodobit;
Un tunet lung s-aude, pământu-n el vuiește,
Adânci puteri îl mișcă, izbindu-l. Zguduit,
Mormântul se deschide: scriptura se-mplinește.
Lumini lucesc la gura mormântului deschis,
Întunecimea piere o clipă-n toată firea…
Hristos învie!… Paznici, să fie vouă vis,
Lumina vă orbește, v-a înlemnit uimirea!
Lumină din lumina cerescului cuprins
Lucește-acum pe chipu-i, Îl-nalță biruința.
Și, lepădând pământul, îi lasă foc nestins
Pe calea mântuirii: nădejdea și credința.
Cu moartea Sa, pe cruce murind nevinovat,
Ne-au dat El nouă pildă a marii jertfi de Sine,
Cu moartea Sa pe moarte călcând au înviat
Spre învierea vieții în faptele de bine.
Cântați cu bucurie acelui Ce-au scăpat
Pe om și omenirea de moarte sufletească.
Îi Paștele! Viață! Hristos au înviat!
Iubire între oameni și pace să domnească!
Tradiții românești de Paște
5. Paștele
de Vasile Alecsandri
De Paști în satul vesel căsuțele-nălbite
Lucesc sub a lor malduri de trestii aurite
Pe care cocostârcii, înfipți într-un picior,
Dau gâtul peste aripi, tocând din ciocul lor.
Un scrânciob mai la vale pe lângă el adună
Flăcăi și fete mândre ce râd cu voie bună;
Și-n sunet de vioare, de cobze și de nai
Se-ntoarce hora lină, călcând pe verde plai.
Bătrâni cu fețe stinse, români cu fețe dalbe,
Românce cu ochi negri și cu ștergare albe
Pe iarba răsărită fac praznic la un loc,
Iar pe-mprejur copiii se prind la luptă-n joc.
Și scrânciobul se-ntoarce, purtând în legănare
Părechi îmbrățișate cu dulce înfocare,
Ochiri scânteietoare și gingașe zâmbiri
Ce viu răspând în aer electrice luciri.
Versuri despre Floriile și Patimile lui Iisus
6. Rugă pentru Duminica Floriilor
de Ion Minulescu
Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu
Și iartă-mă că-n viață n-am fost decât ce sunt –
Un cântec prea devreme, sau poate prea târziu,
Un ropot scurt de ploaie
Și-un mic vârtej de vânt…
Dezleagă-mă de vina de-a fi-ncercat să fac
Granit din cărămidă
Și bronz din băligar,
Colan de pietre scumpe din sâmburi de dovleac
Și-un Pegas cu-aripi duble din clasicul măgar…
Și iartă-mă că-n viață n-am fost decât așa
Cum te-am văzut pe tine –
C-așa credeam că-i bine!…
Dar azi, când văd că-i altfel de cum am vrut să fie,
Stropește-mi ochii, Doamne, cu stropi de apă vie,
Retează-mi mâna dreaptă
Și pune-mi strajă gurii,
Alungă-mi nebunia din scoarțele Scripturii
Și-apoi desprinde-mi chipul de pe icoana Ta
Și fă să uit c-odată am fost și eu ca Tine!…
7. Sonet (Din nou coboară-Te-ntre noi, Iisuse)
de Alexandru Vlahuță
Din nou coboară-Te-ntre noi, Iisuse,
Căci iarăși turma Ta e rătăcită,
Și iar se-ntinde noaptea cea cumplită
A vechii uri, de Tine-atunci răpuse.
De-abia se mai zărește ca prin sită
A mânturei stea. Dar cât de sus e!
Se depărtează parcă… Cine spuse
Că stingerea singură ni-i ursită?
O, vino, iubitorule de oameni,
În sufletul bătrânei lumi să sameni
Din nou credința cea mântuitoare…
Cunoaște-L-vom? Pleca-vom fruntea oare,
Când întinzându-Și mâinile-amândouă
Asupra-ne, va zice: „Pace vouă!”
8. Iisus (I)
de Panait Cerna
Prin moarte calcă pe nevoi
Și goilor le-ogoaie plânsul
Legenda-i sacră pentru noi,
Iar suferința-i pentru dânsul…
El cade jertfă de amor,
Și veacurile-l proslăviră…
Dar pururi trist, suferitor,
Așa cum toți și-l plăzmuiră.
Rămâne vecinic pe calvar
Pe crucea umilinței… iată-l:
Jos, între doi – ca un tâlhar;
Sus, între duhul Sfânt și Tatăl…
Poezii de Paște pentru copii, scurte și de recitat
9. La Paști (ouăle roșii)
de George Topîrceanu
Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite și mânjite,
Zece ouă înroșite.
Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
– Ce vă este, frățioare,
– Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Stați gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-ați fi ouă…
– Suntem fierte!
Zise-un ou rotund și fraise
Lângă pasca cu orez.
Și schimbându-și brusc alura,
Toate-au început cu gura:
– Pân’la urmă tot nu scap!
– Ne gătește de paradă.
– Ne ciocnește cap în cap
Și ne zvârle coaja-n stradă…
– Ce rușine!
– Ce dezastru!
– Preferam să fiu omletă!
– Eu, de m-ar fi dat la cloșcă,
Aș fi scos un pui albastru…
– Și eu unul violet…
– Eu, mai bine-ar fi să tac:
Așa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac!…
10. În ziua de Paști
de Elena Farago
Toți copiii azi se îmbracă
Cu ce au ei mai frumos
Și părinților le cântă
Învierea lui Cristos.
Și la masă ciocnesc astăzi
Toți copiii cei cuminți,
Ouă roșii și pestrițe,
Cu iubiții lor părinți.
Toți copiii azi sunt darnici
Căci ei știu că lui Cristos
Îi sunt dragi numai copiii
Cei cu sufletul milos.
Și copiii buni la suflet,
Azi cu bucurie dau,
Cozonaci și ouă roșii
La copiii care n-au.
11. În ajunul Paștelui
de Elena Farago
Ce bine-mi pare, mâine e ziua
Când mă îmbrac frumos, curat,
Și spun în loc de „Bună-ziua”
Părinților: „Hristos a înviat!”
Și tot așa, de-acu-nainte,
Vreo nu știu câte săptămâni,
Căci eu sunt mic, dar sunt cuminte
Și știu ce sărbătoare-i mâine!
Și știu „Hristos a înviat!” ce-nseamnă,
Căci am o mamă bună, eu
Ce-n toate serile mă-ndeamnă
Să mă închin lui Dumnezeu.
Știu „Tatăl nostru” și știu spune
Și alte rugi ce-mi plac nespus.
Și știu să cânt și-o rugăciune,
Cu învierea lui Isus.
Și mâine, în loc de ruga care
O spun la masă de obicei,
O voi cânta frumos și tare,
Să-i bucur pe părinții mei.
12. De Paști
de Ion Pillat
Peste noapte a
Înflorit mălinul
Peste noapte s-a
Luminat seninul.
Puișori de puf
A clocit găina
Berzei cuib de stuf
A-ntocmit vecina.
Zmeii pe uluci
Zbârnâind se-nalță.
Rațele-n papuci
Galbeni se încalță.
Rândunele mici
Ciripesc prin țară
Pluguri ca furnici
Au ieșit pe-afară.
Flori de ghiocel
Vând țigănci cu coșu
Dă-mi de Paști un miel
Alb și un ou roșu.
Alte poezii clasice despre Paște, Floriile și Săptămâna Mare
13. Cristos a înviat
de Vasile Alecsandri
Cristos mântuitorul din morți a înviat,
Și fruntea-i ca un soare,
Lucind peste popoare,
Fiori de nemurire în lume a-mprăștiat.
Cristos, zeul credinței, ieșit-a din mormânt!
Ș-a sa reînviere
Ne-arată că nu piere
Dreptatea, și credința, și adevărul sfânt!
Cristos e viu! Ca dânsul, o! voi ce suferiți
În lanțuri de robie,
Curând la viața vie
Din umbra tristă-a morții veți fi cu toți ieșiți!
Polonie strivită sub aprigul picior
A tiraniei crude,
Curaj! în cer s-aude
Un imn de re-nviere, un glas prevestitor.
Curaj! Deschizând astăzi a veciniciei porți,
Mântuitorul vine,
Polonie, spre tine,
Să te ridice falnic cu dânsul dintre morți!
14. Floriile
de Vasile Alecsandri
Iată zile-ncălzitoare
După aspre vijelii!
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.
Primăvara-ncântătoare
Scoate iarba pe câmpii,
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.
Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocârlii.
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.
Păcat, zău, de cine moare
Și ferice de cei vii!
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.
Copiliță, nu vrei oare,
Nu vrei cu mine să vii,
Când Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii?
Să culegem la răcoare
Viorele albăstrii?
Hai! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.
Eu ți-oi da de orice floare
Mii de sărutări și mii.
Hai! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.
Iar tu, dulce zâmbitoare,
Te-i face că te mânii…
Hai! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.
15. Nu L-au cunoscut
de Nicolae Iorga
Oricât de sfânt era Iisus
Și cât de lămurit, prin lut,
Vedeai pe cel venit de sus;
Și ai Săi nu L-au cunoscut.
A trebuit ca trupul Său
De mucenic să-L bată-n cuie
Ca să se-arate Dumnezeu
Și ca la ceruri să se suie.
16. Cina cea de taină
de Alexei Mateevici
Au zis Hristos: „Ar’ să mă vândă
Unul din voi”, — ș-amară
I-au pătruns atunci durerea
Pe ucenici; toți se-nfioară
Și-ntreabă:
„Doamne, eu?”
Și Ioan nestrămutatul,
Iar și Petru, plin de frică,
Si-mprejur din nou cu toții
Tremurând încep să zică:
„Doamne, eu?”
Ce să zic atunci eu, bietul,
Eu, cu inima mea slabă,
Când și cei tari în credință,
Tremurând, pe Domnu-ntreabă:
„Doamne, eu?”
17. Îngerul și mironosițele
de Alexei Mateevici
Pe cine-l caută acuma în grădină
Cu vasele de mir umplute?
De lacrimi inima li-i plină…
Zorește ziua nouă. Îi răcoare,
Dar cerul se înseninează
În ciripituri cântătoare.
De ce Îl caută aicea pe Hristos?
De ce-au venit aici să-l plângă?
Pe piatră un înger luminos…
El șade-n haine albe, strălucite…
Vestind cereasca bucurie
Mironosițelor scârbite:
„Hristos au înviat! Și nu vă mai mâhniți
Și nu-L mai plângeți ca pe mort,
Cătându-L între cei muriți!
A iadului putere-i biruită,
Zadarnică i-i răutatea:
De-acuma lumea-i izbăvită.
Întunecimea în lumină piere,
Măria ei i s-a surpat
Și fug vrăjmașii în durere.
Grăbiți-vă cu vești de veselie
Și spuneți veștile-n Sion:
Hristos îi viu și-n veci învie!”
Dorm florile. Grădina moartă tace,
Iar primprejur — albastre umbre,
Nisip, zori aurii — și pace.
18. Pocăința hoțului
de Alexei Mateevici
Când Hristos cu spini pre frunte,
Pre cruce răstignit murea,
Întunecimea-naltul munte
Golgotha toată-acoperea.
Atunci un hoț privind în sus,
Cu ochi aprinși de pocăință,
Strigat-a către Iisus,
Mărturisind a sa credință:
„În slava raiului, Stăpâne,
Tu să mă pomenești pe mine!”
De-atunci și noi cu plecăciune
Rostim această rugăciune.
Nu-i vorbă, de răbdat îi greu,
Când cineva te prigonește,
Dar, frate, pentru acest rău
Acel de Sus te răsplătește.
Și vrajba, pizma, ele-odată
Găsi-vor dreapta judecată.
Nu-i vorbă, că putem și noi,
Răbdând obide și nevoi,
Să răsplătim. Dar ce folos
Când calci porunca lui Hristos
Și pilda Lui? Dar dacă stai
La îndoială, ce-ți rămâne,
Decât ca să-ți aduci aminte
De ale lui Hristos cuvinte
Când l-au iertat pe hoț: „Cu mine
Vei fi tu azi în rai”. Creștine,
Gândește. Când Hristos îl iartă
Pe-un hoț și-i dă o sfântă soartă,
Ți-a da El ție iertăciune
Când tu cu zisa rugăciune
Pe buze — vrajba ții în gând,
Porunca Domnului călcând?
19. În dimineața duminicii
de Alexei Mateevici
S-au dus dintâi acele două
Mironosiți cu mirul lor;
Era-ntuneric și prin rouă
Mergeau cu pasul grăbitor.
Vorbeau de cele petrecute,
De zile pline de dureri,
De pacea dimineții mute,
În ziua sfintei Învieri.
Și le era o groază mare
Rușinea crucii s-amintească,
A jidovilor blestemare,
Nemulțumirea omenească.
Batjocorirea relei goane
Și plânsul celor credincioși,
Ș-a crucii lui Hristos piroane,
Și ghimpii frunții sângeroși…
Își aduceau atunci aminte
Cum L-au luat de la ostași
Și în mormânt fără cuvinte
L-au pus — departe de oraș.
Trecut-a sâmbăta-n mâhnire,
Și noua zi în cer zorește;
Acum prin tainica scârbire
Un gând dorit ne mângâiește…
De prin desimile grădinii,
Din rouratica verdeață,
Le râd voios de-acuma crinii
Ascunși în scutece de ceață.
Dar ce-i aceasta? Ceața deasă
Ca printr-un poruncit se pierde
Ș-o strălucire luminoasă
Aprinde-mprejurimea verde…
Ce strălucire minunată!
Venit-au. Iată și mormântul…
Dar piatra lui îi răsturnată
Și iar li se trezește gândul…
O, unde-i El? Înuntru nime…
Ce oare s-au fi săvârșit?
Tăcere prin împrejurime…
Veșmântul numai l-au găsit.
O, unde-i El? Unde-s străjerii?
Măcar o veste să aducă!
Și presimțirea Învierii
Le face înapoi să fugă.
Credința inimii le spune
Că Cela Ce nu L-au aflat,
Prin cea mai mare-a Sa minune,
Acum din morți au înviat!
20. Christos a înviat
de Alexandru Vlahuță
I
Și-au tremurat stăpânii lumii
La glasul blândului profet
Și-un dușman au văzut în fiul
Dulgherului din Nazaret!
El n-a venit să răzvrătească
Nu vrea pieirea nimănui;
Desculț, pe jos, colindă lumea
Și mulți hulesc în urma lui.
Și mulți cu pietre îl alungă
Și râd de el ca de-un smintit:
Iisus zâmbește tuturora —
Atotputernic și smerit!
El orbilor le dă lumină,
Și muților le dă cuvânt,
Pe cei infirmi îi întărește,
Pe morți îi scoală din mormânt.
Și tuturor deopotrivă
Împarte darul lui ceresc —
Și celor care cred într-însul,
Și celor ce-l batjocoresc.
Urască-l cei fără de lege…
Ce-i pasă lui de ura lor?
El a venit s-aducă pacea
Și înfrățirea tuturor.
Din toată lumea asupriții
În jurul lui s-au grămădit
Și-n vijeliile de patimi
La glasul lui au amuțit:
„Fiți blânzi cu cei ce vă insultă,
Iertați pe cei ce vă lovesc,
Iubiți pe cei ce-n contra voastră
Cu vrăjmășie se pornesc”…
II
Cât bine, câtă fericire,
Și câtă dragoste-ai adus!
Și oamenii drept răsplătire
Pe cruce-ntre tâlhari te-au pus.
Au râs și te-au scuipat în față
Din spini cununa ți-au făcut,
Și în deșarta lor trufie
Stăpâni deasupra-ți s-au crezut…
Aduceți piatra cea mai mare
Mormântul să-i acoperiți
Chemați sutașii cei mai ageri,
Și străji de noapte rânduiți…
III
S-au veselit necredincioșii
C-au pus luminii stăvilar,
Dar ea s-a întărit în focul
Durerilor de la Calvar,
Și valurile-i neoprite
Peste pământ se împânzesc,
Ducând dreptate și iubire
Și pace-n neamul omenesc.
Voi toți, ce-ați plâns în întuneric
Și nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră-ngenunchere
Sculați… Christos a înviat!
21. Ouă roșii
de Maria Cunțan
Pământul se cutremurase,
S-a ’ntunecat în miezul zilei,
Iar sus pe Golgota murise
Isus împărțitorul milei.
Apostoli și mironosițe
Erau cutremurați de-un dor
De-a mântui sfintele moaște
Și-a le ’ngropa în legea lor.
Pilat nu le-a ’mplinit rugarea.
Cesarul poate se temea
Că luat de dânșii trupul rece
Cum prorocise — va ’nvia.
Maria Magdalena însă,
Cea credincioasă lui Isus,
A înroșit un coș de ouă
Și cinste lui Pilat le-a dus.
Pilat uimit de-așa minune
Uitându-și gândurile grele
I-a zis Măriei-Magdalene
Să ceară ceva pentru ele.
S-a înroșit mironosița
Și-a îndrăznit să-l roage ’ncet:
„Dă-mi mie trupul de pe cruce
A lui Isus din Nazaret”…
Pilat s-a turburat o clipă,
S-a hotărît apoi să-l deie.
A luat din mâna ei ploconul…
Ce, să se teamă de-o femeie?
Mironosița ’nvingătoare
Cu doi apostoli mai străini
Culcară ’ntr-un mormânt de piatră
Pe cel încununat cu spini.
Ș-a străjuit apoi mormântul
Și piatra se pecetlui,
Dar cel ce-a întrupat cuvântul
A înviat a treia-zi.
22. Hora de Paști
de Alexandru Macedonski
Zori de zi s-au revărsat,
Toba bate, bate-n sat,
Că Christos a înviat
Toba bate, bate-n sat.
Dibla-i trage cânteci noi
Iar cimpoiul suflă-n foi…
Vin flăcăi, cu trei, cu doi,
Iar cimpoiul suflă-n foi.
Numai fluturi și panglici,
Fete mari și fete mici,
Se înfig printre voinici,
Fete mari și fete mici.
Ouă roșii le ciocnesc…
— Ce ți-e neamul creștinesc! —
Hora, hora o lărgesc… —
Ce ți-e neamul creștinesc!
Buze rumeni ard în foc…
Ies perechi, perechi din joc,
Însă altele-s la loc…
Ies perechi, perechi din joc…
Paște sfânt ce bucurați,
Face-ne-ați cu toții frați…
Cobze, nai, viori, cântați… —
Face-ne-am cu toții frați!
23. Ghethesemani
de Duiliu Zamfirescu
Sub cerul plin de idealuri,
În limpezimea străvezie,
Răsare luna de pe dealuri
Iradiind melancolie.
E ceasul tainei. Ziua moare
În depărtările senine.
Se vede vremea trecătoare
În geana ultimei lumine.
Când cedrii vârfu-și încunună
Cu mlădieri de albe flamuri,
Pe sub copacii prinși de lună
Se mișcă umbrele pe ramuri.
Nedeslușită se ivește
În luminișul din grădină
Statura unui om. Ea crește,
Înaintează în lumină.
Și stă. Apoi pornește iară,
Și iarăși stă. În două rânduri
Se vede galben ca de ceară,
Cu ochi albaștri, plini de gânduri.
Cum îndelung brațe întinse
Spre bolta albelor misteruri,
De care sufletu-i se prinde
Cu dor neistovit de ceruri:
„Părinte, tu, ce toate cele
Le duci pe dreapta lor cărare,
Ce cârmuiești prin haos stele,
Talazuri pe pustiu de mare;
Tu, cel ce legi de lumi create
Pe cele ce vor fi să fie
Prin arcuri de singurătate
Și temelii de armonie;
Părinte, tu, ce-ai pus în mine
Senin din sfânta ta ființă,
Mărește-mi sufletul spre bine,
Puterile spre suferință”.
Și cade pe genunchi. Eteric
Sclipește luna peste dealuri,
Lăsându-i chipu-n întuneric.
Iar gândul sus, în idealuri.
24. Iisus pe cruce
de Dimitrie Bolintineanu
O, Christ cu păr de aur și cu cuvântul dulce,
Din care se revarsă al mângâierii dar!
Tu însuți ai zis, Christe, când te-au urcat pe cruce:
„Nu vrei să faci, părinte, să treacă-acest pahar?”.
Ce te gândeai tu oare vorbind așa, Iisuse?
Gândeai că o să piară ce tu ai semănat?
Gândeai că Fariseii au să întoarcă mâine
Poporul din credința ce azi ai insuflat?
Nu sunt acei puternici ce-mpiedică-o doctrină
Cu toată stăruirea și influența lor!
Ea însăși, când nu are principiul de lumină,
De viață și dreptate, ucide al ei zbor.
Doctrina ta e sfântă și are viață-n sine,
De-aceea pretutindeni lăstari adânci a prins.
Cu cât aflat-a piedici și suferinți sublime,
Cu-atâta peste lume în noapte s-a întins.
De-atunci de tiranie noi nu ne temem foarte
Când se arată încă aice pe pământ!
O tiranie-n sânu-i aduce a ei moarte
Și se arată-n viață cum naște un mormânt.
25. Hristos după cina cea de taină
de Alexei Mateevici
Cu mâinile Sale sfinte
Hristos picioarele au spălat
Acelui ce mergea a-l vinde…
Îndată L-au înconjurat
Apostolii Lui în tăcere.
Cu glasul dulce îi învață
Hristos; le dă și mângâiere
Și porunciri pentru viață:
— „Iubiții mei! le zice,
Vedeți, ziua sosește
În care Domnul vostru
Pe voi vă părăsește;
Așa vorbește Tatăl
În sfintele lui ținte,
O, facă-se acuma
Voințele Lui sfinte!
Amin, amin, zic vouă,
Așa îi scris în cer,
Căci mâine pentru lume
Eu trebui ca să pier.
Și chiar și voi, ce astăzi
Atâta mă iubiți,
Cu toți în noaptea asta,
Cu toți mă părăsiți!”
— „Și eu! îi zice Petru…
O, Doamne, Tu știi bine
Că niciodată-n lume
Eu n-am fugit de tine!”
— „Și tu, o, Petre!”
— „Doamne!
Aceasta nu se poate!”
— „Mă-i lepăda, o, Petre,
De trei ori în astă noapte!
Nu credeți că ca morții
Eu intru în mormânt:
În locul tot și vremea
Eu între voi sânt;
Puterea cea cerească
În tot locul domnește
Și ochiul Providenței
Pământul tot privește.
Dar mergeți în unire,
Vă răspândiți în lume
Și botezați noroade
În sfântul al Meu nume!
Fiți tari toți în credință
Și răspândiți dreptatea,
Noroadelor înjosite
Le duceți bunătatea,
Iar crailor puternici,
Ce calcă sub picioare
Cetățile vestite
Și sute de popoare,
Le arătați că-n lume
Sunt toate nebunie,
Că singura dreptate
Trăiește, este vie.
De fapte, fiecare
În ceruri va răspunde,
De Dumnezeu nimică
Nu poate-a se ascunde.
Dar mergeți prin noroade,
Dreptatea cuvântați,
Credința-adevărată
La toți o arătați!
Iar eu mă duc-nainte
Și nu mă îndoiesc,
Prin sângele meu astăzi
Pe om îl mântuiesc!”
Apostolii rămas-au în mâhnire,
Hristos de ei s-au despărțit,
Spinosul drum spre răstignire
Pe ei, ca niște oi, i-a risipit.
26. Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim
de Alexei Mateevici
Glasuri de bucurie,
Laude și rugăciuni,
Din cântarea gurii vie
Și a chimvalurilor struni…
Iudeea slobozită
Poate-și cânta izbăvirea?
Roma poate-i biruită
Și venitu-i-a pieirea?
Împăratul cel puternic,
Așteptat cu nerăbdare
Poate vine falnic, mare
La norodul său nemernic?
Drumul dinspre Galileea
Tună-n vuiete de glasuri,
Parcă toată Iudeea
A uitat a ei necazuri…
Și mulțimea zgomotoasă
Merge-n valuri de lumină,
Așteptând pe căi pietroase
Rămurele de măslină…
Poarta mare din cetate
S-a deschis de dimineață,
Gloate vii și bucurate
Iese-n mâine cu verdeață,
Și-a lor veselă „osană”…
Prin împrejurimi răsună…
Calea cea galileeană
Cu Împăratul le-mpreună…
„Bucură-se Cel Ce vine
Întru Dumnezeu la noi,
Cel Ce lumea cu-a Lui mâine
Slobozește de nevoi;
Și-n blagosloviri trăiască
Al Davidului Fecior,
Ce-a venit să izbăvească,
Ce-a venit Mântuitor!”
Glăsuiri de bucurie,
Laude și rugăciuni,
Din cântarea gurii vie
Și a chimvalurilor struni, —
Ele oare ce înseamnă?
Din măria pământească
Nu-i căzută Roma-Doamnă,
Și pierirea vrăjmășească
Îi departe. Împăratul
Păcii, nu al biruirii,
Vine blând acuma, iată-L,
Spre măria răstignirii.
Nu-i înconjurat de slavă
Pământească, pieritoare,
Ci prin sânge câștiga-va
Slava-n veci judecătoare.
Izbăvi-va nu moșia
Iudeilor de dănii: —
Lumea toată — de robia,
De-njosirile sătănii.
Vine un voinic, cu gloata
De vânjoși leghionari, —
Merge-ncet, smerit, în roata
Ucenicilor păscari;
Și cetatea, ce-L primește
Nu un scaun de-mpărat, —
Cruce, spini îi pregătește,
Chipul cel însângerat…
Dar și răstignit pe cruce
El trăi-va-n vecinicie:
Ucenicii Lui vor duce
Pretutindeni veste vie
De iubire și dreptate,
Și de mila cea frățească
Și vor boteza noroade,
Țările să le sfințească…
Glăsuiri de bucurie,
Laude și rugăciuni,
Din cântarea gurii vie
Și a chimvalurilor struni…
Drumul dinspre Galileea
Tună-n vuiete de glasuri;
Parcă toată Iudeea
A uitat a ei necazuri;
Și mulțimea zgomotoasă
Merge-n valuri de lumină,
Așteptând pe căi pietroase
Rămurele de măslină…
27. Înălțarea la cer a Domnului Iisus Hristos
de Alexei Mateevici
Nu în măria lui Ilie,
Nu cu toiagul lui Moisei,
Nu-n tunete și strășnicie
Și-au lepădat iubiții săi;
Și nu pe căi scânteietoare
S-a înălțat la cer Hristos,
Ce-nvățături îmblânzitoare
Adus-a blând și luminos.
Învățătorul sfânt al păcii,
Al dragostei și al iertării
Și întemeietorul legii
Ce au dat putința învierii,
Lucea ca o steluță blândă
În înălțimea necuprinsă,
Ce-ncepe seara să s-aprindă,
Când ziua în apus îi stinsă.
Căci El în valea cea de plângeri
Venit-au nu cu războire,
Nu ca al răsplătirii înger,
Ce-aduce dreapta pedepsire
În fumuri și în fulgerare.
Venit-au Miel Nevinovat
Ca jertfa de răscumpărare
Ș-au fost cu spini încununat…
Venit-au pentru răbdăciune,
Smerire-a tot biruitoare;
Venit-au pentru iertăciune
Și mila-n veci nepieritoare…
28. Cântecul clopotului
de Alexei Mateevici
O, clopote! Frumos mai suni,
Când credincioșii îi aduni
La locul sfânt de rugăciune,
În cer cântarea să le sune…
În zile mari de sărbătoare,
La răsărit ș-apus de soare,
Tu chemi stăpâni și muncitori
Ai lui Hristos închinători.
Chemarea-ți porți prin munți și văi:
Și vin închinătorii tăi.
În cer ajunge-a ta sunare,
Cu dânsa și a lor cântare,
Un cântec sfânt, frumos nespus,
Se suie, ca tămâia,-n sus,
Ducându-se în cer… Ce dor nu duce,
Ce poate inima s-apuce?
Și jalea inimii zdrobite,
De toți pe lume părăsite,
Și bucuria mulțumirii,
Și arzătoarele dorințe
De mântuire, pocăință…
Un cântec sfânt, frumos nespus,
Le suie toate-acestea-n sus,
Și când arama-n ceruri sună…
A noastră inimă răsună…
O, clopote! Frumos mai suni,
Când credincioșii îi aduni
La locul sfânt de rugăciune,
În cer cântarea să le sune…
O, sună dar prin munți și văi,
Să vie-nchinătorii tăi.
Poezii clasice suplimentare despre Paște și Săptămâna Mare
În aceste versuri, noaptea Învierii se împletește cu amintirea Patimilor, dar și cu tradiții, imagini de primăvară și umorul unor poeți clasici.
29. Clopotele de Paști
de C. Z. Buzdugan
Miezul nopții, e-o tăcere peste tot orașul, sfântă.
Dar deodată glas de clopot tot văzduhul îl frământă!
Dă semnalul, ca un tunet, primul, clopotul cel mare,
Grav, măreț vuind în noapte, o războinică chemare.
Răspândind talaz de sunet ca talazurile mării,
Tot mai grav, tot mai departe, în adâncurile zării.
Deșteptat din somn, răspunde clopotul cel mijlociu,
Cam dogit, bătrânul clopot, dar sfătos, cucernic, viu.
În sfârșit, cu ritmul vesel, clopotele mici și ele
Bat sonor în noaptea clară sub albastru plin de stele,
Iar metalicele note revărsate val cu val
Par o grindină de aur pe-o cupolă de cristal.
De departe-n lungi ecouri, mii de sunete de clopot
Își amestecă-armonia în acest feeric ropot.
„Primăvara” lung răsună prin văzduhuri cadențat,
Iar ecoul blând răspunde: „Adevărat a înviat!”.
Și când templele sfințite deschid vechile lor porți
E-ntr-un gând întreg pământul: „A-nviat Christos din morți!”.
Fraților, când voci de clopot spun minunea lui Iisus,
Ridicați-vă din țărână, vă-nălțați mai sus, mai sus!
Deșteptați-vă și-aprindeți iarăși candela vegherii,
Salutați în mândre cânturi sărbătoarea primăverii.
Uniți glasurile voastre cu al clopotelor cor,
Înnoiți-vă viața la al vieții sfânt izvor!
30. Flori de paște
de Duiliu Zamfirescu
La Palermo, primăvara,
Trandafirii urcă scara.
Liliacul alb roșește
Când sărută
Dintr-o cută
Sânul ce-l adăpostește.
Prin grădini a pus o fee
Gardurile-n azalee,
Casele învolburate
În ciorchine
De glicine
Pe balcoane aninate.
Dimineața ideală
Râde-n floarea de migdală,
Tinerețea stă în cale,
Întrupată
Într-o fată
Cu un coș de portocale.
Vin, Bălcescule, din somnul
Adormiților în Domnul,
Să vezi firea cum renaște:
Totul cere
Mângâiere
Pentru florile de Paște.
Unde ești, în care floare
Clipa ta nemuritoare
Și-a luat ființă nouă?
Care plantă
Elegantă
Poartă sufletu-ți în rouă?
Căutând urmele tale,
M-am oprit la Monreale.
De sub vechile morminte
Se ridică
Plin de frică
Crinul, floarea cea cuminte.
31. Paște
de Ion C. Pena
Lepădați căpestrele
Deschideți ferestrele
Să intre binecuvântarea
Cât Golgota, cât zarea.
Am fugit de pe cruce
Cu picioarele năuce
Și-am venit înapoi
Să vă dau anafura vieții d-apoi.
Să fiți cuminți toți
Miniștri, cerșetori și idioți;
Cu roua, cu deșertăciunea
Faceți-vă zilnic rugăciunea.
Eu am să plec imediat.
Satan e concediat
Așa că veți trăi fără frică
Și om și măgar și pisică.
Voi mai veni odată
La Învierea cea adevărată.
Să-mi pregătiți hlamidă
Fără pălămidă.
32. În noaptea răstignirii
de George Ranetti
De-ar fi făcut să ciocnim ouă
Hazardul orb și imbecil
În ziua de întâi april
Și n-ar fi Paștele la două,
Când după datina-ancestrală,
Un prieten m-ar fi-ntâmpinat
Cu un „Christos a înviat!”,
Aș fi crezut că-i păcăleală.
Și zău, când lumea-ntreagă-i arsă
Pe rugul de trei ani nestins,
Tu zici că Barabas a-nvins
Și că-nvierea e o farsă?!
Nu-i vatră unde nu se plânge,
Iar ouăle ce-o să ciocnim
De Paști, creștinii le-nroșim
În cel mai sfânt și nobil sânge.
La noapte-ntunecă-te, lună,
Când Christ va fi pe cruce pus,
Nu mai învie cum s-a spus,
E-ntâi april, zi de minciună!
Dar totuși, în cuprinsul firii
Vedem iar raze, fluturi, flori,
Și iar adânc încrezători
Privim la chinul răstignirii.
Și brațele bătute-n cuie
A dulcelui Mântuitor
Par aripi ce se-ntind a zbor
Și-l așteptăm spre cer să suie…
33. Idilă pascală
de George Ranetti
El poartă haine nouă, umbrele și galoși
Este băiat la parte în băcănia Grancea;
Și-ar vrea să aibă verva lui Barbu Delavrancea
S-o ‘ncînte pe Marița cu lirice gogoși.
Marița-i jupâneasă și e în Popa Nan cea
Mai precontată damă. Ce ochi căprui frumoși!
De ce-a roșit? Obraji-i par două ouă roși…
Ah, Cupidon vârât-a în inimioară-i lancea.
El îi oferă brațul, galant, și-o portocală,
Și-i zice: „Fă-mi onoarea să vizităm dulapul!“
Dar dumneaei devine îngrozitor de pală…
De ce i-e galben chipu-l precum este șofranul?
Vai, și-a zărit bărbatul ce-i face semn cu capul,—
Și-o s-o smintească-n palme acasă!… Mitocanul!
34. Trei sburătoare
de Panait Cerna
Din larg apus, trei sburătoare
S-au îndreptat înspre Calvar,
S-aducă laudă și dar
Durerii celei roditoare…
Dar cea dintâi veni-n zadar.
Zbura aproape de pământ:
Își căuta ceva de hrană,
Și n-avea vreme, nici avânt,
Să urce până-n vârful sfânt,
La omul fără de prihană.
Iar când s-a șters de tot din sbor,
Veni o ciocârlie-n ora
Gând Crist cerea un ajutor
Când duhul morții da fior
În sufletele tuturora.
Urcă-n văzduh, ca pe o scară,
Și smulse cântec din tărie…
Un imn de blândă primăvară
Îi alină durerea vie:
Îi ajută lui Crist să moară…
E pace, ca-n străvechi altare
Duiosul, sfântul cântăreț
Căzu din slăvi amețitoare;
Și iată vulturul măreț,
Scăldat în cald apus de soare,
Porni din culmi, ca o furtună;
Dar și-a-nfrânat avântul, jos,
Tăind cerc larg și maiestos
Făcând din sborul său cunună
Deasupra crucii lui Cristos…
35. Hristos au înviat (1912)
de Alexei Mateevici
Hristos au înviat!
Au înviat Hristos!
Prin moarte, moartea au călcat;
Cel ce pe-acest pământ scârbos
Cu răul duh au tot luptat,
Pe dânsul tot l-au biruit
Și crucea dragostei au dus,
Din moarte-acela au ieșit,
Ș-au înviat cu Iisus.
36. Hristos (1913)
de Alexei Mateevici
Pe drumuri grele înnoptând,
Umbla prin țara chinuită,
Ca un Proroc gonit și sfânt
Vestind că lumea-i izbăvită.
Și ne-au chemat, pe-ai săi copii,
La ape vii și luminoase:
„Veniți, veniți, ai scârbei fii,
Cu Mine-n calea mea spinoasă!”
Cu foc privește-n suferință
Din crucea sa la noi Hristos,
Așteaptă de la noi credință,
Sfârșindu-și drumul său spinos.
Îvățătorule! Ți-om da
Noi inimile însetate
Și vom veni în urma Ta
Din lumea plină de păcate.
37. Pe Varava ori pe Hristos?
de Alexei Mateevici
Lucea Ierusalimul, scăldat în focul mare
Al razelor de seară într-a lor fierbințeală
Și râuri de lumină de aur, ca o mare
Se revărsau din ceruri, spoind cu aureală
Zidirile înalte și verzile grădini,
A căror cărturarii bogați erau stăpâni.
Pe uliți prăfuite, arzând de asfințire,
Nu încăpea norodul cel mult și zgomotos,
Apusul roșiatic în marea de lucire
Înfierbânta și drumul cel aspru și pietros.
Era de nerăbdare mulțimea toată plină,
Umplea cu glasuri multe apunerea senină.
Cu îndoială mare Pilat-nainte-i vine:
„Pe cine? Pe Varava sau pe Hristos să-L las?”
Răspunsu-i-a un tunet — strigări de ură pline:
„Varava fie slobod, iar cel ce a rămas,
Cel ce-mpăratul nostru pe Sine se numește,
Pe-acest nazarinean tu ia și-L răstignește!”
Încununat cu spinii, sub uriașa cruce,
Nu-aude El blestemuri și strigăte viclene:
Privind la toți cu milă, la răstignit se duce
Iertând chinuitorii cei răi, izraeltenii,
Iar ei de prin ogradă, ascunși pe după chedri,
Ei fără rușinare azvârl într-însul pietre…
Dar iată și Varava. Cu cântece, cu tropot
Norodul îl urmează în groaznică orbire,
Slăvește și cinstește pe hoțul acum slobod,
Alesul său numindu-l și dându-i preamărire,
Ridică răutății altar în nebunie,
O-mbracă cu plăcere în fumuri de tămâie.
38. Sfântul Apostol Petru
de Alexei Mateevici
La foc s-a așezat,
Ca să se încălzească;
Era afară frig.
Și gloata evreiască
Așa l-a întrebat:
„Dintr-înșii ești și tu,
Din ucenicii Lui?”
Și a răspuns el: „Nu”.
Era afară lună,
Și gerul era mare…
Dar iată prin ogradă
A păsării cântare
Prevestitoare sună.
Și ziua nu-i departe.
Dorm slugile-ostenite.
Și focul nu mai arde…
„Unde-i Iacov, Ioann
Și unde-s alții ucenici?”
El a ieșit. Măcar să strigi, –
Pustiu. Nici un galileean.
Și prorocirea lui Hristos
În gând îndată i-a venit,
Și-ndată el a izbucnit
Într-un plâns greu și tânguios.
39. Cina cea de taină (1912)
de Alexei Mateevici
La cina Sa Hristos ședea
De ucenici înconjurat,
Și greaua soartă prevedea
Ce avea degrabă de răbdat…
Adâncă liniște și pace
În taina Lui netulburată;
Orașul și Sinodul tace…
Cu jertfa Lui nevinovată
La masa serii de iertare
Era ființa vânzătoare
A Iudei. Cu privire blândă,
Cu aceeași bunătate sfântă
Hristos la dânsul căuta,
Știind că I-au gătit paharul
De chinuri și cu sânge-n două,
Îi scaldă buzele-n amarul
Durerii pentru lumea nouă…
Adâncă scârbă-L săgeta…
Și mila pentru vânzător,
Și pentru groaznica Lui soartă.
A blândului Mântuitor
Priviri de foc făcea să ardă…
Era atunci frumos nespus
Mântuitorul Iisus,
Când fruntea Sa în jos plecând,
A zis încet, c-un tainic gând
El proroceștile cuvinte:
„De-aicea unul Mă va vinde.”
Din răsăritul ce ardea
Venea întunecimea serii…
Cu ucenicii săi ședea
În pacea sfântă a cămării
Din muntele Sion — Hristos.
Mâhnit, cu glasul tânguios,
Rostea amara prorocire:
„Sionul nu se va aprinde
De arderea luminii vie
A dimineții luminoase,
Cu mâna sa cea păcătoasă
Un ucenic de-ai Mei M-a vinde!”
Și toți de scârbă s-au umplut
De-acest cuvânt dumnezeiesc,
Și toți pe rând a ști au vrut
Pe vânzătorul mișelesc.
Și mințile s-au tulburat
Și toți pe rând au întrebat,
Cu frică și cu tremurare:
„Nu eu? Nu eu, Doamne, oare?”
Și cu privirea Lui adâncă
Hristos a zis în mare tângă:
„Necazul omului se șterge
Acum și Fiul Omenirii
La chinul patimilor merge,
La suferința răstignirii.
Vândut va fi El, dar amar
Acelui om ce îl va vinde!”
Privind atunci, ca un tâlhar,
Trăsnit de-a Domnului cuvinte,
Și-ntr-ale inimii adâncuri
Neliniștit, Iuda-ntreabă,
Cu frica inimii lui roabă
Pe Învățător și Dumnezeu:
„Ce, nu Te voi vinde, Doamne, eu?”
Și i-a răspuns: „Ai zis tu singur!”
40. Iisus (1906)
de Panait Cerna
Ai fost un om și-ai pătimit ca dânsul…
Un Dumnezeu- cum te credeau părinții-
Plutește-n veci deasupra suferinții:
El nu ne poate înțelege plânsul.
Pe Dumnezeu de l-am vedea în cuie,
Cu pieptul plin de lănci, cu pieptul supt,
Am spune că-i un joc dar jertfă nu e:
El din ființa lui nimic n-a rupt.
Dar Tu ai sângerat pe negre căi,
Supt umilinți ce nu le știe cerul;
Tu ai gemut când te pătrunse fier,
De-au tremurat și ucigașii tăi.
Și ochii tăi cei blânzi se înnoptară,
Și gura ta sa-nvinețit de chin,
Și duhul tău, ce nu putea să moară,
A smuls din trup suspin după suspin.
Un om, un om, prin patimile tale!
Și, totuși, cât de sus, lumina mea,
Te-a înălțat răbdarea sfântă-a ta!
De mila ta, la glasul tău de jale,
Să se deștepte morți de mii de vremi
Și-adâncul lumii să se înfioare,
Iar Tu, să ai privirea iertătoare,
Un om să fii – și tot să nu blestemi!…
Cum au putut să steie laolaltă
Atâta chin și-atâta bunătate?
Se rătăcește mintea și nu poate
Să te urmeze-n lumea ta înaltă…
…………………
Al nostru ești: al celor slabi și goi –
Pământ ți-e trupul și-n pământ se-ascunde,
Dar umbra ta rămase printre noi
Și inima-mi te simte orișiunde.
De sufletul ce-a întâlnit mizerii
Și cu obolul său le-a vindecat,
Te-apropii lin, prin negura tăcerii,
Și strângi în taină mâna care-a dat;
Apostolului răsplătit cu ură,
Tu-i spui: Mergi, nu ești singur în durere!
Și gura ți-o-nfrățești cu sfânta gură
Ce-a semănat nădejdi și mângâiere;
De cel ce geme, neputând să moară,
Apropii cupa liniștii de veci;
Mereu sporește-a inimii comoară
Și drum de zâmbet lași pe unde treci…
Al nostru ești! Ce ochi văzu vreodată
Că te-ai suit la cer, purtat de nori?
Ce gând nebun zvârli această pată,
Pe cel mai mare dintre visători?
Putut-a oare sufletu-ți să fugă
La cei senini și fericiți din cer,
Când jos, prin murmure de chin și rugă,
Atâtea brațe tremură și-l cer?
Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane
Nu te-au lipit atât de strâns pe lemn,
Cât te-a legat de-acest pământ nedemn
Nemărginirea rănilor umane.
Atâta timp cât lutul n-o să crească
Copii asemeni chipului tău sfânt;
Atâta timp cât liniștea cerească
Nu se coboară-n inimi pe pământ;
Cât timp nu vezi aieve tot ce sameni,
Și ochii toți de plâns n-or fi deșerți,
Atât de mult Tu, cel născut din oameni,
Va trebui să mângâi și să ierți;
Atât de mult vei auzi jelire
Și rana ta va sângera mereu-
Îmblânzitor de oameni prin iubire,
Tu ți-ai ales destinul cel mai greu!
…Dar, când vei smulge-ntreaga omenire
Din somnul lung al greului răbdat,
Când nu va fi nici chin, nici rătăcire,
Atunce tu zâmbi-vei împăcat;
Atunce numai îngerul hodinii
Va coborî supt ochiu-ți înțelept:
Îți va culege de pe frunte spinii
Și-ți va închide rănile din piept.
41. Iisus (II, 1901)
de Panait Cerna
I
Orbiți de fumul înserării,
Păgână cu sufletul avar
Înfig statuia-mbrățișării
Pe piedestalul tău, Calvar!
Și cel dintâi călău se duce
Mai liniștit – neștiutor
Că spânzurându-l sus, de cruce,
L-a înălțat deasupra lor.
Iisus venise fără arme
Și blând ca zorii unei veri
Să-alunge răul și să sfarme
Azilul vecinicei dureri.
Și azi e petrecut cu glume
Și cu huliri în loc de flori –
L-alungă relele din lume
Pe cel mai blând din visători.
În jurul său e larmă multă,
Căci fariseii-acum petrec –
De mulțumire îl insultă
Și mâinile prin bărbi își trec…
Doar unul stă mâhnit deoparte;
Doar unul numai nu-i mișel.
Ori poate-o fi-ntristat de moarte
Că n-a putut să-l vândă el…
II
Te stingi – și Magdalena plânge
La sărbătoarea celor crunți,
Ce-au pus un deadem de sânge
Pe cea mai palidă din frunți.
O clipă-ți risipește ceața
Frumosul demon pocăit –
Tu pentru lume-ți dai viața
Dar pentru el ai fi trăit…
În răstignirea ta, lumină
Neprihănită de călăi,
Eu văd strădania divină
De-a-mbrățișa pe buni și răi!
Te-ai stins, dar moartea ta, stăpâne,
A fost o binecuvântare
Și crucea ta etern rămâne
Ca un simbol de-mbrățișare.
42. În fața crucii…
de Ioan Marini
Era-n amurg de seară când soarele-a apus
Și peste suflete plutea, cald, Duhul lui Iisus:
„Veniți, veniți la Mine voi, toți cei osteniți
Și voi ce sunteți bolnavi, trudiți și amărâți;
Cei apăsați de soartă, lipsiți de ajutor,
În Mine-afla-veți reazem etern, mântuitor;
Eu pentru toți o moarte pe cruce am răbdat,
ca voi s-aveți viață prin sângele-Mi vărsat“.
Și-atunci, simțeam cum inimi trudite se-ncălzeau
Și, ca desprinse, vesel spre ceruri se-nălțau…
Se nimicea pământul, iar sufletul desprins
Sorbea din roua sfântă, de sete sfântă-aprins.
Cuprinse de dorință și de iubire dulce,
Doreau să fie-aproape de Golgota, de cruce…
Să plângă mult, cu lacrimi, sub brațele întinse,
să se-ncălzească-acolo și să rămână-aprinse.
O, jertfă dulce, Tu ne-ai reînsuflețit,
Prin tine, Cruce sfântă, viața am primit…
Pătrunde-ne, să știm cât Tatăl ne-a iubit,
Când Fiul Său pe tine în chinuri a murit.
43. Coboară, Doamne, pacea
de Ioan Marini
Coboară, Doamne, pacea,
Și harul Tău divin,
Căci plină este lumea,
De ură și venin.
Suntem sătui de rele
De-atâtea războirii
O,dă-ne Duhul păcii
Și-al bunei învoiri.
Ne-am săturat Isuse
Și am ajuns de plâns
Coboară-ți îndurarea,
Am rătăcit de-ajuns.
Să ne întoarcem pașii
Spre bunul Dumnezeu
Ce iertător ne-așteaptă
Chemându-ne mereu.
Întinde mâna frate,
Să mergem la Isus
Și pacea,îndurare
Primi-vom îndeajuns.
Isus e Domnul păcii
Și prin Golgota Sa
Iertarea,fericirea
Și pacea vom afla.
44. Rugă pentru iertarea păcatelor
de Ion Minulescu
Știui că-s vinovat, Părinte…
Știu că vina mea e mare ―
Vină fără de iertare;
Că-mi bat joc de cele sfinte
Și nesocotesc Scriptura
Când păcătuiesc de-a rândul
Și cu fapta,
Și cu gândul,
Și cu ochii,
Și cu gura…
Știu că-s vinovat, Părinte…
Dar cu mult mai vinovat
Este-acela care minte!…
Eu nu mint ―
Eu sunt ca Tine!…
Nu știu dacă-i rău sau bine,
Dar nu cer să fiu iertat,
Fiindcă Tu trăiești în mine ―
Și cum Tu faci numai bine,
Ce fac eu la fel cu Tine
Nu-i păcat…
45. Hristos și Samariteana
de Alexei Mateevici
Ostenit, la fântâna lui Iacov, Hristos
La răcoare puțin se oprise;
Și pe când hodinea-nfierbântat și setos
Samariteana la apă venise.
Băutură-au cerut Fiul Cel Omenesc.
I-a fost mare femeii mirarea:
„Cum așa? — a răspuns — în ce ură trăiesc
Samaritenii cu voi?! Nici se văd, nici grăiesc,
Și Tu ceri, ca să-ți sting însetarea!”
Samaritenei așa i-au vorbit Iisus:
„Când ai ști Cine-ți stă înainte
După apa cea vie dor mare, nespus
În pieptul tău însetat s-ar aprinde”.
„Cum ai scoate-o atunci din adâncul pietros
A strămoșului sfintei fântâne?”
Samariteana așa a-ntrebat pe Hristos:
„Văd că n-ai nici un vas pe la Tine.
Au mai mare Tu ești decât sfântul strămoș,
Ce ne-a dat-o pe veci moștenire?
În vremi vechi, păscând turma-ntr-acești munți stâncoși,
El aicea găsea hodinire”.
Și Hristos i-au răpuns: „Cel ce apă va bea
Din fântână, — acela-nseta-va,
Pe când umbră de sete nu poate avea
Cel ce apa mea vie gusta-va,
Căci apa vieții în curgerea ei
Păcatele toate le spală,
Prin ea înnoiți; păcătoșii cei răi
Din moarte spre viață se scoală”.
46. Hristos la Martha și Maria
de Alexei Mateevici
Cu-ncetul asfințea frumoasa zi de vară,
Când au intrat Hristos în satul cunoscut.
Răcoarea se lăsa, și umbrele de seară
Albastre, în ograda Marthei au căzut.
Și prin văzduh cântarea, ciripitul
Au încetat, când a grăi au prins,
De parcă asculta și însuși asfințitul
Învățături cerești, în focul lui aprins…
Nespus de-nsuflețit era Învățătorul
Și plin de adevăr era al Lui cuvânt;
Maria nu putea de la Mântuitorul
Să-și ieie ochii ei, pe Dânsul ascultând,
Și inima-i ardea de dragostea cea sfântă,
Și alte lumi mărețe-i deschidea,
Privirea Lui cea iertătoare, blândă,
Ce dragostea în inimi aprindea.
Iar Martha, ce gândea la lucruri pământești,
A zis, apropiindu-se de Învățător:
„Trimite-mi soră-mea, să-mi fie de-ajutor”.
Dar a răspuns Hristos: „Tu, Marthă, te grijești
De multe, dar Maria de asta e departe,
Ea una și-a ales, dar cea mai bună parte
Îi este partea ei cea mai de trebuință,
Cu dânsa nu va ști necaz și suferință”.
47. Căutarea lui Dumnezeu
de Alexei Mateevici
Eu am văzut îmtunecime
În cer — și surd gemea pământul.
Furtuni, a ceților desime,
Urlând, ducea cu sine vântul
Păduri voinici, ca-n secerare,
Și munți în ape au căzut…
Spre cer strigat-am cu glas tare,
Dar în furtuni și tulburare,
Pe Dumnezeu nu L-am văzut…
Și iată: — Văi nemărginite
Și dealuri-nalte, depărtate,
Cu stânci de munte-acoperite
Și zori, ca-n fum înfășurate,
Deodată ochiul mi-a zărit;
Și tresărind cu frică mare
Spre cer am îndreptat chemare,
Dar urma sfintelor picioare
Eu nici aicea n-am găsit.
Și iarăși văd minune nouă:
Roș-sângeratic cerul arde
Dintr-însul ploi de fulger plouă,
Ducându-se-n vârtej departe.
Și toate ard, de foc aprinse,
Și sufletu-mi înspăimântează,
Dar focuri și săgeți nestinse,
Pe Domnul nu-L înfățoșează.
Dar iată — liniște cerească;
Sunt plin de sfinte presimțiri –
La răsărit încep să crească
Lumini de aur, străluciri.
Dorința tainică mă face
Acolo sufletul să-mi zboare:
În raze vii, strălucitoare,
În sfântă liniște și pace,
Eu, împăcat, voios Îl simt
Pe Cel din vecinicie sfânt.
48. Andante religioso
de Ion Minulescu
Așa va fi ―
La noapte, când vom ieși-n pridvorul
Bisericii zidite de vodă Brâncoveanul,
Să-ngenunchem cu sfinții,
Cu popii
Și poporul,
În fața Celui care își ia la noapte zborul
Ca o fregată albă ce traversează-oceanul…
Ne vom aduce-aminte că ne urâm,
Deși
Purtăm în noi aceleași păcate ancestrale,
Și-n clipa unanimei iertări sacerdotale,
Șireți ― ca și strămoșii defuncți ―
Ne vom privi
Cu ochi superbi de bestii ecuatoriale…
Iar când sfârșitul slujbei ne va găsi-ncrustați
Pe-aceeași panoplie de crime și de viții,
Ne vom topii ca ura dintre boieri și-argați
Și ne vom strânge-n brațe ca doi dușmani blazați,
Ce-am ars numai rachete
Și focuri de-artificii!…
Poezii de Paște din literatura universală, în traducere românească
Aceste două poezii sunt prezentate în traducerile istorice realizate de Alexei Mateevici. Textele păstrează unele forme și expresii specifice epocii în care au fost traduse.
49. Hristos au înviat
de Afanasii Fet, în traducerea lui Alexei Mateevici
În cântecele învierii
Și-a clopotelor răsunare
Ne vine ziua primăverii
Din alte țări, din depărtare…
Pădurea neagră înfrunzește,
Negreața cu încetul pierde,
Albastru, cerul strălucește
Deasupra frumuseții verde…
Soasnele înverzitoare
Stau frumos împodobite,
Smoala lor mirositoare
Curge-n lacrimi strălucite.
Astăzi în grădina noastră
Am zărit: s-au sărutat
Un fluture c-o floare-albastră,
Zicând: „Hristos au înviat”.
50. Învierea
de Valeri Briusov, în traducerea lui Alexei Mateevici
Trecut-a sâmbăta-n mâhnire,
Și noua zi în cer lucește;
Pe Domnul său cu tânguire
L-așteaptă turma și scârbește.
„Ca scăpărarea de lumină
Eu voi veni la judecată!”
A zis El, și acuma iată
I-i mut mormântul în grădină!
Dar sufletul Mariei crede
Și dragostea îi este mare;
Ea adevărul îl prevede,
Luptând cu-ntâia necrezare.
Miresme strânge și aduce
Ea la mormânt: într-însul — nime…
S-aude: „Cel murit pe cruce
A fost furat de jidovime!”
Atunci, amarul ca să-i stingă,
I se arată Iisus;
Dar nu-L cunoaște și cu tângă
L-a întrebat: „Nu tu L-ai dus?”
Și-ndată El durerea-i stinge
Cu vorbele, de taină pline:
„Sunt Eu, Marie, nu mai plânge
Și nu te-atinge-acum de Mine!”
Paștele în poezia românească
George Coșbuc surprinde lumina sărbătorii și dorul pentru cei absenți, iar Vasile Alecsandri și Alexandru Macedonski aduc în prim-plan jocurile și întâlnirile comunității. Mihai Eminescu evocă solemnitatea slujbei nocturne; Octavian Goga, speranța înnoirii; Elena Farago și George Topîrceanu, lumea copiilor. Duiliu Zamfirescu transformă florile de Paște într-un simbol al renașterii, în vreme ce C. Z. Buzdugan face din glasul clopotelor o chemare la înnoire. Alte creații, de Alexei Mateevici, Panait Cerna, Ioan Marini și Ion Minulescu, se apropie de Cina cea de Taină, de Drumul Crucii, de credință și de iertare.
Pentru consultarea unei ediții istorice digitale a clasicilor, vezi și Wikisource.
Mic glosar
- Scrânciob – leagăn mare, folosit la sărbătorile populare.
- Maldur – mănunchi sau grămadă mare de tulpini ori paie.
- Prinos – dar sau omagiu adus cuiva.
- Stihuri – versuri poetice, folosite uneori în cântările religioase.
- Pegas – calul înaripat al mitologiei grecești, simbol al imaginației.
- Capiște – templu al unei religii vechi, sanctuar păgân.
- Pestrițe – de mai multe culori.
- Alură – înfățișare, fel de a se purta.
- Mălin – arbore cu flori albe și parfumate.
- Uluci – scânduri verticale dintr-un gard.
- Mironosițe – femeile care au mers la mormântul lui Iisus cu miruri.
- Golgota – locul răstignirii lui Iisus, în apropierea Ierusalimului.
- Diblă – instrument muzical cu coarde, asemănător viorii, în limbajul popular.
- Chimval – instrument muzical de percuție, folosit în limbajul biblic și liturgic.
- Leghionar – în contextul poeziei, soldat al legiunii romane.
- Calvar – suferință grea; în contextul Patimilor, locul răstignirii.
- Anafura – pâine binecuvântată și împărțită credincioșilor la biserică.
- Hlamidă – mantie purtată în Antichitate.
- Chedri – formă veche pentru cedri, arbori rășinoși.
- Proroc – profet, persoană care vestește un mesaj dumnezeiesc.