Vara aduce zile luminoase, lanuri de grâu, nopți înstelate, parfum de flori și răcoarea apelor. În literatura română, anotimpul apare în pastelurile lui Alecsandri, în poezia lui Coșbuc, în idilele lui Eminescu și în versurile simboliste ale lui Macedonski. Această selecție reunește 50 de poezii de vară ale unor autori clasici români, cu texte despre soare, câmp, flori, mare și serile de la țară. Unele sunt potrivite și copiilor, iar altele sunt meditații despre natură, iubire și trecerea timpului.
Poți descoperi și poeziile de primăvară, poeziile pentru copii și versurile lui George Coșbuc.
Cele mai frumoase poezii de vară
1. Vara
de George Coșbuc
Priveam fără de țintă-n sus
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaș cu fruntea-n soare,
De pază țării noastre pus.
Și ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Și n-avea aripi să mai zboare!
Și tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.
Privirile de farmec bete
Mi le-am întors către pământ
Iar spicele jucau în vânt,
Ca-n horă dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete,
Când saltă largul lor vestmânt.
În lan erau feciori și fete,
Și ei cântau o doină-n cor.
Juca viața-n ochii lor
Și vântul le juca prin plete.
Miei albi fugeau către izvor
Și grauri suri zburau în cete.
Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aș vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, și-o să mă-ngrop și eu!
O mare e, dar mare lină
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!
2. Noaptea de iulie
de Alexandru Macedonski
A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire…
Văd că-mi trece tinerețea, văd că anii mi se duc,
Și mi-e sete de plăcere, și mi-e sete de iubire,
Însă umbrele visate nu se poate să le-apuc.
Numai aurul, el singur, îmi lipsește-n astă lume,
Numai el, dar fără dânsul sunt un biet neputincios…
Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios?
Pică plâns al tinereții pe un sân ce nu palpită,
Ai avut cu ce să-l cumperi, e al tău până în zori…
Veștejește-te-a mea buză pe o buză veștejită,
Și tu, suflete, visează că aduni cerești comori.
Însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală,
Îți acoperă vederea — fugi în colțu-ntunecos,
Prin fereastră mă fixează luna rece și spectrală
Ca un doctor ce se uită la un chip de ofticos.
A! desigur, masca blondă avea altfel de privire
Când pe țărmurile de-aur ale lacului Leman
Surâdea printre frunzișuri la întâia mea iubire,
Vis mai lung decât un secol în cuprinsul unui an.
A! desigur că în noaptea ce-n trecutul vieții mele
E-nsemnată cu roșeața simțămintelor dintâi,
Dacă ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,
Nu venea c-un zâmbet rece lângă caldul căpătâi.
Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauna,
Dar fiindcă simt și astăzi că rămas-am tot al tău,
Dă, te rog, în jos perdeaua, ca să nu mă vadă luna,
Roag-o calea să-și urmeze, voi să scap de ochiul său.
Zi-i să meargă pe oriunde e suavă fericire,
Să-și încarce a ei rază cu al florilor arom,
Să zâmbească voluptății ce se naște din iubire,
Dar să uite pe oricine a uitat că este om.
3. Dorința
de Mihai Eminescu
Vino-n codru la izvorul,
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Și în brațele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ți desprind din creștet vălul,
Să-l ridic de pe obraz…
Pe genunchii mei ședea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr, înfiorate,
Or să-ți cadă flori de tei.
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braț încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratice izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Vara la țară: câmpul, florile și secerișul
4. Secerișul
de Vasile Alecsandri
Ciocârlia ciripie, fâlfâind din aripioare,
Pe o scară de lumină se coboară de sub soare.
Aerul e-n neclintire, el devine arzător;
Prepelița cântă-n grâie, grierul cântă-n mohor.
În cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii,
Pe când era încă umed de răsuflul aurorii.
Toți, privindu-i de departe, par că-noată-n galbin râu,
Fetele fără ștergare și flăcăii fără brâu.
Secerea, crai-nou de moarte, mereu taie, spicul cade.
Prepelița își ia puii și se duce; lanul scade,
Iar în urmă, holda mândră, răsturnată prin bucăți,
Se ridică-n snopi de aur, se clădește-n jumătăți.
Mai departe, lucind iute, un flăcău ș-o fată mare
De tot snopul își dau gingaș o furișă sărutare,
Când o pasăre măiastră, peste lan trecând ușor,
Zice: „Dulce-a mai fi pânea de la snopurile lor!”
5. Cositul
de Vasile Alecsandri
Faptul zilei se aprinde pe a dealurilor frunte,
Ș-un râu falnic de lumină se revarsă peste munte.
Iarba coaptă strălucește, ea se clatină la vânt,
Ș-a ei umbră lin se mișcă în dungi negre pe pământ.
Iată, vin cosașii veseli, se pun rând. Sub a lor coasă
Câmpul ras rămâne verde ca o apă luminoasă.
Unii brazdele răstoarnă, în căpiți alții le-adună,
Le clădesc apoi în stoguri și cu stuh le încunună.
Mai devale-n cea dumbravă cu poiana tăinuită,
Unde umbra pare verde și de flori e-mbălsămită,
Coasele sub teaca udă zinghenesc răsunător.
Din căpiță în căpiță dumbrăveancă saltă-n zbor.
Un flăcău, cosind deoparte, lângă-o tufă de sulcină,
Vede iarba încâlcită, frântă pe la rădăcină.
„Ce să fie?… Cuib de fiară?… O! minune!” zice el,
Și, zâmbind, se pleacă iute de culege… un cercel!
6. Albăstrelele
de Veronica Micle
Printre galbenele spice albăstele mândre cresc
Și`n a dimineții farmec soarele cu drag privesc;
Fermecați de-a lor privire și cuprinși de-un tainic dor,
Mii de fluturi pe câmpie s-au lăsat din al lor zbor.
Prin frunzișul des și verde se aud frumoase cânturi
Fluturașii stau și-ascultă legănați de blonde vânturi –
Lângă flori o zi de vară o petrec în desfătări
Și-a lor dragoste de-o clipă ei le-o spun prin sărutări!
Însă iată, noaptea vine cu-a ei ceasuri de tăcere;
Fluturașii cu-a lor jocuri s-au tot dus ca ș-o părere,
Păsările nu mai cântă și fumoasele-albăstrele,
Dup-o zi de fericire, rămân iaraș singurele.
Versuri despre apă, lacuri și râuri
7. Malul Siretului
de Vasile Alecsandri
Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică
Și, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur.
Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malu-i verde
Și privesc cum apa curge și la cotituri se perde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundișul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos.
Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,
Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară,
Când sălbaticele rațe se abat din zborul lor,
Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.
Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale
Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale.
Lunca-n giuru-mi clocotește! o șopârlă de smarald,
Cată țintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.
8. Lacul
de Mihai Eminescu
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
Și eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;
Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape;
Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!
Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
9. Broaștele
de George Topîrceanu
Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă.
Buchetele de trestii dormeau cu foșnet lin.
Era o lună plină în fiecare baltă,
Și-n fiecare undă o piatră de rubin.
Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă
Când i-a-nchegat în tremur lumina unui val,
Păreau luceferi galbeni, căzuți adânc în apă
Să-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal.
Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii,
Iar papura, mișcată în treacăt de zefiri,
Nălța mănunchi în aer tremurătoare săbii,
Prin pânza de lumină a undelor subțiri.
Și broaștele semețe cântau cu glasuri multe
Pe când, din înălțime, privindu-și fața-n lac,
Un nour singuratic stătea uimit s-asculte
Cum bat ca toaca toate și-o clipă toate tac.
Se ridicau departe prelungi bătăi din palme
Și note-adânci de flaut ieșeau de jos, din stuh.
Părea că lapidează tăcerea nopții calme
O grindină de note zvârlite în văzduh.
Și cum deasupra apei s-amestecau întruna
Umplând singurătatea de freamăt viu, părea
Că toate laolaltă apostrofează luna.
Că fiecare broască se ceartă cu o stea.
Erau ocări în larma lunaticei orchestre
Și rugă arzătoare în tainicul ei zvon.
Spuneau Nemărginirii durerile terestre
Cu imnul lor zadarnic, solemn și monoton…
Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară,
Sub cerul vast al nopții cu ele-am retrăit
O noapte luminoasă din era terțiară.
Nefericit și singur ca primul troglodit.
Seri și nopți de vară
10. Sara pe deal
de Mihai Eminescu
Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne;
Sub un salcîm dragă, m-aștepți tu pe mine.
Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gînduri ți-e plină.
Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,
Streșine vechi casele-n lună ridică,
Scîrțîie-n vînt cumpăna de la fîntînă,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă.
Și osteniți oameni cu coasa-n spinare
Vin de la cîmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Ah! în curînd satul în vale-amuțește;
Ah! în curînd pasu-mi spre tine grăbește:
Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-voi cît îmi ești dragă.
Ne-om răzima capetele-unul de altul,
Și surîzînd vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcîm. — Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?
11. Rondelul lunii
de Alexandru Macedonski
Deși pe cer e-aceeași lună –
Dar unde e cea de-altădată?
Minciuna vieții ce mă-mbată –
E azi o altfel de minciună.
Ca și atunci, duios răsună
Cavale-n noaptea înstelată,
Și-n cer zâmbește-aceeași lună –
Dar unde e cea de-altădată?
A ei lumină argintată
Cu roze albe mă-ncunună,
Și cântă tot pe vechea strună,
Dar pentru mine e schimbată,
Deși pe cer e-aceeași lună.
Poezii scurte de vară, cu imagini din natură
12. Nori de vară
de Ion Pillat
Suflați în aur ruginiu de soare,
Închipuim pe ceru-n asfințit
Icoanele împărătești pe care
Nu le mai vezi lucind în nici un schit.
Și noaptea cuvioasă ce coboară
Pe inimi și pe holde și pe sat,
În pomenirea zilelor de vară,
Cu-argint de lună plină ne-a-mbrăcat.
13. Cucul
de Ion Pillat
Frunză verde de pelin,
Ce ’mi ești cucule hain,
De cânți vara ‘n giumătate
Ș’apoi sbori în altă parte?
Cuculeț, pasăre sură!
Mușca-ți-aș limba din gură
Cântecul să nu-ți mai zici
Nici să mai colinzi pe-aici.
Vara vii, vara te duci
Când îs dragostele dulci.
Cântă-mi mie încă-odată
Că mi-e mintea turburată.
Cântă ’n dreapta mea cu foc
Să am parte de noroc.
Cântă ‘n fața mea cu drag
Că ți-oi da frunze de fag
Să nu mai fi tot pribeag.
14. Rondelul crinilor
de Alexandru Macedonski
În crini e beția cea rară
Sunt albi, delicați, subțiratici, –
Potirele lor au fanatici –
Argint din a soarelui pară.
Deși, când atinși sunt de vară,
Mor pâlcuri, sau mor singuratici,
În crini e beția cea rară
Sunt albi, delicați, subțiratici.
În moartele vremi, mă-mbătară,
Când fragezi, și primăvăratici,
În ei mă sorbiră, extatici,
Și pe aripi de rai mă purtară
În crini e beția cea rară.
15. Rondelul rozelor de august
de Alexandru Macedonski
Mai sunt încă roze — mai sunt,
Și tot parfumate și ele
Așa cum au fost și acele
Când ceru-l credeam pe pământ.
Pe-atunci eram falnic avânt…
Priveam, dintre oameni, spre stele; –
Mai sunt încă roze — mai sunt,
Și tot parfumate și ele.
Zadarnic al vieții cuvânt
A stins bucuriile mele,
Mereu când zâmbesc uit, și cânt,
În ciuda cercărilor grele,
Mai sunt încă roze, — mai sunt.
Poezii despre vacanța la țară și sfârșitul verii
Viața satului este privită aici atât cu nostalgie, cât și cu umor. Cele două versiuni ale temei „Vara la țară” sunt opere diferite: poezia lui Alexandru Depărățeanu și parodia literară semnată de George Topîrceanu.
16. Vara la țară
de Alexandru Depărățeanu
Locuința mea de vară
E la țară:
Acolo eu vreau să mor,
Ca un fluture pe flore,
Beat de soare
De parfum încântător!
Acolo e fericirea
Și iubirea
Traiului patriarhal;
Viața, ce aci s-ascunde,
Curge-n unde,
Curge-n unde de cristal.
Ale soarelui copile,
Dalbe zile
De Cuptor și Cireșar,
Ca pe niște surioare,
Pe fecioare
Din colibi le chiam-afar.
Și ca roiul de albine
Pe coline,
Pe vâlcele, pe câmpii,
Toată ziua mi se-ncurcă
Și murmură
Copilițe și copii!
Numai vara cerul face
Cu noi pace;
Numai vara ochiul meu
Vede-n raze și lumine,
Toate pline
De mila lui Dumnezeu!
Spicul blond cu paie d-aur
Scump tezaur
Pentru mari și pentru mici,
Undulează-n mii de valuri
Între maluri
De sulfine și d-aglici!
Ast-fel basmele azurate
Și-nstelate
C-al lor cer de Orient,
Spun ca-n țările-ncântate
Sunt bogate
Mări de aur și argint,
Și pentru asta eu, vara,
Iubesc țara,
Pentru asta voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare,
De parfum încântător?
Moară tonții în palate
Îmbrăcate
Cu covoare d-Ispahan,
Mie dați-mi valea verde,
Unde pierde
Omul negrele gândiri,
Unde-ți uiți de infamia
Și sclavia
Auritelor zidiri!
Dați-mi, dați-mi valea verde,
Unde pierde
Omul negrele gândiri,
Unde mândra păsărică
Se ridică
Până-n cerul luminos;
Și din ceru-i plin de soare
Cu oroare
Abia vede omul jos!
17. Vara la țară… (parodie după Al. Depărățeanu)
de George Topîrceanu
Locuința mea de veră
E la țeră…
Acolo era să mor
De urât și de-ntristare
Beat de soare
Și pârlit îngrozitor!
Acolo, când n-are treabă,
Orice babă
Este medic comunal.
Viața ce aci palpită
E lipsită
De confort occidental.
Nu există berărie,
Nici regie…
Doar un hoț de cârciumar
Care are marfă proastă
Și-o nevastă
Ce se ține c-un jandar.
Când te duci pe drumul mare
La plimbare,
Este praf de nu te vezi.
Trec, mișcând domol din coadă,
Spre livadă
Ale satului cirezi.
Și te poartă sub escortă
O cohortă
De țânțari subțiri în glas,
Înzestrați la cap c-o sculă
Minusculă
Cu pretenție de nas…
Când se ia câte-o măsură,
Lumea-njură
Pe agentul sanitar
Și-l întreabă fără noimă:
— Ce-ai cu noi, mă?
Pentru ce să dăm cu var?…
Ale satului mari fete
Fără ghete
Ies la garduri pe-nserat…
(Am văzut aci-ntr-o noapte
Niște fapte
Care m-au scandalizat!)
Lângă foc, o babă surdă
Și absurdă
Spune, ca și alte dăți,
Tot povestea cu Ileana
Cosânzeana,
Plină de banalități.
Doarme-apoi adânc comuna…
Numai luna
Galbenă ca un bostan
Iese, mare și rurală,
La iveală,
Dintr-o margine de lan.
Când și când un câine urlă
Ca din surlă…
Carul mare s-a oprit
Suspendat, ca un macabru
Candelabru,
Peste satul adormit…
Dar în zori încep cocoșii,
Păcătoșii,
Ca să facă iar scandal, —
Să te saturi de viață
Și dulceața
Traiului patriarhal!
D-aia zic eu, prin urmare,
Vorbă mare:
Că de-acuma, să mă tai,
Nu-mi mai trebuie-altă cură
În natură,
Să mă duceți cu alai!
Meargă pictorii la țară
Ca să piară
De căldură și de praf!
Mie dați-mi străzi pavate,
Măturate, —
Dați-mi cinematograf!
Ca un fluture pe floare,
Beat de soare,
Pentru ce să mor așa?
Nu mai vreau țărănci naive,
Primitive…
Mie dați-mi altceva!
Dați-mi, dați-mi strada-ngustă
Unde gustă
Omul viața mai din plin
Cu trăsuri, femei cochete
Și cu fete
Încălțate cel puțin!
18. Noapte de vară
de George Coșbuc
Zările, de farmec pline,
Strălucesc în luminiș;
Zboară mierlele-n tufiș
Și din codri noaptea vine
Pe furiș.
Care cu poveri de muncă
Vin încet și scârțâind;
Turmele s-aud mugind,
Și flăcăii vin pe luncă
Hăulind.
Cu cofița, pe-ndelete,
Vin neveste de la râu;
Și, cu poala prinsă-n brâu,
Vin cântând în stoluri fete
De la grâu.
De la gârlă-n pâlcuri dese
Zgomotoși copiii vin;
Satul e de vuiet plin;
Fumul alb alene iese
Din cămin.
Dar din ce în ce s-alină
Toate zgomotele-n sat,
Muncitorii s-au culcat.
Liniștea-i acum deplină
Și-a-nnotat.
Focul e-nvelit pe vatră,
Iar opaițele-au murit,
Și prin satul adormit
Doar vrun câine-n somn mai latră
Răgușit.
Iat-o! Plină, despre munte
Iese luna din brădet
Și se nalță,-ncet-încet,
Gânditoare ca o frunte
De poet.
Ca un glas domol de clopot
Sună codrii mari de brad;
Ritmic valurile cad,
Cum se zbate-n dulce ropot
Apa-n vad.
Dintr-un timp și vântul tace;
Satul doarme ca-n mormânt
Totu-i plin de duhul sfânt:
Liniște-n văzduh și pace
Pe pământ.
Numai dorul mai colindă,
Dorul tânăr și pribeag.
Tainic se-ntâlnește-n prag,
Dor cu dor să se cuprindă,
Drag cu drag.
19. În miezul verii
de George Coșbuc
O fâșie nesfârșită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.
Liniștea-i deplin stăpână
Peste câmpii arși de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; și nu se-ngână
Nici o boare.
Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere și-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.
Și cât vezi în depărtare
Viu nimic nu se ivește…
Iată însă, colo-n zare,
Mișcător un punct răsare
Și tot crește.
Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe câmpie
Într-atâta lume moartă!
Dor îl mână, griji îl poartă,
Domnul știe!
Poți acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,
Strâns la piept în scutec ține
Un copil; și-n sârg ea vine,
Vine-n goană.
De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roșul soare,
Și cărbune sub picioare
E nisipul.
Când ajunge la fântână,
Jos pe-o pajiște săracă
Pune-odorul ei. Din mână
Saltă cumpăna bătrână
Și se pleacă.
Scârțâind, din nou ea crește.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, și se grăbește
La copil și-i răcorește
Obrăjorul.
Bea apoi și ea pe fugă.
Merge iarăși după asta
La copil și-i dă să sugă;
Frânt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.
Și e liniște pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm și-arinii de pe maluri
Și căldura valuri-valuri
Se revarsă.
Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mișcă-n lumea mare
Nici o frunză.
Singur vântul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată
Somnuros în sus el cată
Către soare.
Mai e mult! Și ca să-i fie
Scurtă vremea, până pleacă,
El se uită pe câmpie,
Fluieră și nu mai știe
Ce să facă.
Dar deodată se oprește:
Peste ochi își pune-o mână
Și zâmbind copilărește
Curios și lung privește
Spre fântână!
20. Bărăganul
de Vasile Alecsandri
Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare
Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu-nveselește pe bietul călător.
Pustietatea goală sub arșița de soare
În patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare,
Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,
Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt
De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă
Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,
Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor
Și iarna se deșteaptă sub crivăț în fior.
Acolo floarea naște și moare-n primavară,
Acolo piere umbra în zilele de vară,
Și toamna-i fără roadă, ș-a iernii vijelii
Cutrieră cu zgomot pustiele câmpii.
Pe cea savană-ntinsă și cu sălbatic nume,
Lung ocean de iarbă necunoscut în lume,
O cumpănă se-nalță aproape de un puț,
Și-n orizon se-ndoaie ca gâtul unui struț.
Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână.
Vro doi români în soare ș-o sprintenă română
Încungiură ceaunul ce ferbe fumegos
Pe foc, și mai departe un câne roade-un os.
Pe car un copilandru privește-n departare…
Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare!
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu se arată pe câmpul de mohor!
Din vreme-n vreme numai, lungi șiruri de cocoare
Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare,
Și vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmați,
S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpați.
Ah! dulce, glorioasă și mult strălucitoare
Va fi ziua de viață, când, pe sub mândrul soare,
Trecând în răpegiune, un zmeu cu-aripi de foc
Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc!
Mult vesel va fi câmpul când vecinica-i tăcere
Va dispărea deodată la glasul de-nviere
Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer,
Vestind noua răpire a focului din cer!
21. Sfârșit de vară
de George Topîrceanu
Dacă liniștea pădurii adormite
Nici o veste de-altădată nu-ți trimite
Și pe freamăte pornite de departe
Nu te-ajunge glas de dincolo de moarte,
Vin’ cu mine să ne pierdem în zadar
Printre galbenele rariști de stejar,
Cu sfioase campanule și sulfine,
Pe cărări pe unde nimeni nu mai vine.
Dulce zumzet somnoros și ireal
Să ne cheme spre poienile din deal.
Taina liniștii înalte să ne fure
Prin cotite luminișuri de pădure
Și la umbră să ne-mbie mai târziu
O clopotniță de aur străveziu,
Legănând deasupra creștetelor noastre
Licuricii înălțimilor albastre…
Fără gânduri, ca-ntr-un somn abia deschis,
Să trăim în clipe lungi același vis.
Foi uscate-n jurul tău să cadă rar,
La ureche să-ți descânte un bondar
Și cum stai cu ochii-nchiși pe jumătate,
Soare galben printre ramuri nemișcate
Să-ți învăluie-n tăcere și-n lumină
Fruntea mică de domniță bizantină.
Iar la-ntoarcere, să trecem prin pășuni
Și prin funduri de livadă cu aluni,
Printre garduri fumurii și solitare
Ce se uită-n urma noastră cu mirare…
Și din treacăt, ici și colo, să culegi
Sânziene cu tulpinele întregi,
Margarete, scânteioare și aglice,
Un buchet de flori orfane și calice,
Lung în coadă și ghimpos și cu țărână.
La plecare să-l ții falnic într-o mână,
Dar cu vremea, desfoiat, să-ți pară greu
Și la urmă să mi-l dai să-l duc tot eu…
O șopârlă pe cărare, lângă noi,
Speriată să foșnească dintre foi
Și să stea, să vă uitați o dată bine,
De departe, tu la ea și ea la tine,
Tu de sus și ea din pietrele fierbinți,
Amândouă serioase și cuminți.
Mai încolo o crenguță de mălin
Ori un ghimpe să te-ntârzie puțin
Și — purtând de-a lungul văilor prin țară
Vestea nouă a sfârșitului de vară,
Flutur mic, într-o lucire de-asfințit,
Să ne-ntâmpine din țarină grăbit,
Cu rugină pe albastre aripioare
Ca o veștedă petală de cicoare.
22. Drum de noapte
de Ion Pillat
Caleașcă, drum de noapte, păduri adânci de fag,
Și prin frunzișe lună cernută-n ceață fină,
Poiene necosite de mult, și miros vag
De flori de fân în floare, de fragi și de sulfină…
În pace sufletească topindu-se, se-alină
Realitatea vremii pe al naturii prag.
Prin ce metempsicoză revăd obrazul drag
Al fetei de-altă dată în albă crinolină!
Aceeași ochi sălbatici, acelaș zâmbet trist,
Din care făurisem a dorului povară,
Și eu acelaș tânăr și palid Bonjurist…
Când ea, înfășurată în vălul de percal
Îmbălsămat de fuga zefirului de vară,
Visa la iarnă baluri la consulul muscal.
23. Rapsodii de vară
de George Topîrceanu
Cine-ar putea să spună
Câți secoli au trecut
De-o lună,
De când nu te-am văzut?…
Salcâmii plini de floare
Se uită lung spre sat,
Și-n soare
Frunzișul legănat
Le-atârnă ca o barbă…
Acolo mi-am găsit
În iarbă
Refugiul favorit.
Acolo, ca-ntr-un templu,
De-atâtea dimineți
Contemplu
O tufă de scaieți.
Pe când departe-n zare,
Mirat ca un copil,
Răsare
Un astru inutil…
Iubito, fără tine
Începe-o nouă zi…
Dar cine
Le poate socoti?
Că zilele-n restriște
Se-nalță și apun
Ca niște
Baloane de săpun…
Cu mâinile sub tâmplă
Cum stau așa culcat,
Se-ntâmplă
Un fenomen ciudat:
Privirea mea distrată
Prin negre rămuriști
Mi-arată
Doi ochi adânci și triști
Și-n orice strop de rouă
Văd două brațe, mici
Ca două
Picioare de furnici.
Dar dacă o lăcustă,
Din verdele talaz,
Robustă
Îmi sare pe obraz, –
Din ochii mei dispare
Mirajul interpus,
Pe care
L-am zugrăvit mai sus,
Și-n ochii mei deodată,
Ca-n alte dimineți,
S-arată
O tufă de scaieți…
Acum natura-ncepe
Cu tainicul ei glas
Din stepe
Să cânte-ncet pe nas.
Prin ierburile crude,
Sub cerul fără fund,
S-aude
Un bâzâit profund
Și până la amiază
Pământul încropit
Vibrează
Adânc și liniștit.
Sunt gâze și gângănii
Ce sar și fac mereu
Mătănii
Când trec prin dreptul meu,
Și-mpreunându-și zborul,
În ierburi își ascund
Amorul
Multiplu și fecund.
Și-n vremea asta, oare,
Când eu visez mereu
La soare –
Ce face dorul meu?
Iubirea mea nebună,
De-abia trezită-n zori,
Adună
Mănunchiuri mari de flori.
Se-ntreabă – ce să facă?
Și făr-a pregeta,
Ea pleacă
Întins, la casa ta.
Și nici nu bagi de seamă
Cum pasu-i furișat
Cu teamă
S-apropie de pat,
Ci doar treasari deodată
Și parcă-ți pare rău.
Mirată,
Te uiți în jurul tău…
Iar ea-ntr-un suflet vine
Cu părul desfăcut
La mine,
Să-mi spuie ce-a făcut…
Așa, spre zarea largă,
Pe zi de-atâtea ori
Aleargă
Pe drumuri lungi de flori.
Târziu, când peste lanuri
Coboară spre câmpii
Noianuri
De umbre argintii;
Când luminosul crainic,
Luceafărul stingher
Și tainic
S-aprinde iar pe cer
Și cu lumina nouă
Sclipește ca un strop
De rouă
Pe vârful unui plop,
Iubirea mea fugară
De-abia s-a liniștit,
Și-afară,
Ca un copul trudit,
Pe-un maldăr de sulfine,
Cu cel din urmă gând
La tine,
Adoarme suspinând.
Poezii despre mare, plajă și serile de vară
Marea, pescărușii și amurgurile de pe țărm apar în creațiile lui Ion Pillat și Duiliu Zamfirescu. Unele poeme surprind și răcoarea serilor de vară, după zilele însorite.
24. Vara
de Duiliu Zamfirescu
Cu firea ei cea arzătoare
Sosit-a vara înapoi;
Toți pomii sunt în sărbătoare,
În tei stau floare lângă floare…
E dulce vara pe la noi!
Când dimineața se ivește
Din al văzduhurilor fund,
Tot câmpul parcă-ntinerește,
Iar, deșteptată de pe prud,
Cireada satului pornește…
În urma ei un roi de grauri
Ca niște valuri cenușii
S-amestecă prin bălării,
S-așează-n coarne pe la tauri,
Fac fel de fel de nebunii.
Până ce-n zarea depărtată
Spre lacul trist se pun pe drum,
Și cum se duc, — acum ș-acum
Se mai zăresc încă odată
Ca rămășița unui fum.
25. August
de Duiliu Zamfirescu
Pe luciul fără hotare
Al apelor ce-au adormit,
Din fund de haosuri răsare
Melancolia zâmbitoare
A stelelor ce-au răsărit.
Întârziat pe malul mării
Eu în adâncuri rătăcesc
Și prins de farmecul uitării
Las jos tot lutul pământesc
Și-n lumea naltului plutesc.
Și când mă uit în urma mea
La discul rotunjit din tină,
Îl văd schimbat deodată-n stea,
C-o licărire de lumină
Îndepărtată, rece, lină.
Iar pe luceferii de noapte
Parcă mai lesne-i văd apoi
Că sunt pământuri vechi, răscoapte,
Că-s plânsete acele șoapte
Ce curg din spațiuri spre noi.
O, lege! cât îmi pari de mare!…
Ce farmec pui în toate cele!…
De te-ai numi, în timp, uitare,
Sau, în distanță, depărtare,
Tu schimbi pământurile-n stele.
Care-i privirea omenească
Pătrunzătoare de mister,
Ce-ar îndrăzni să bănuiască
Că lumea noastră pământească
Trăiește însăși ea în cer?
26. La o fântână
de Duiliu Zamfirescu
Doarme Roma prin ruine
Umplu crinii atmosfera
Cu miresme de demult.
Sunători din mandoline
Trec, zicându-și “buona sera”.
Eu ascult:
Moare cântecul pe cale;
Gâlgâitul de chitară
Rar și rar îl mai îngână.
A rămas acum pe vale.
Strajă nopților de vară,
O fântână.
Salve, limpede făptură,
Tu, ce-ai pus prin împrejururi
Floare albă lângă floare!
Prin scirocco și căldură
Numai tu rămas-ai pururi
Cântătoare.
27. Pe mare
de Duiliu Zamfirescu
Larg, părul răsfiră.
Pe umeri-ți ca de zăpadă,
Și lasă pe coarde de liră
Suflarea ta caldă să cadă
Privește pe luciul mării
Cum păsări s-avântă pe spume,
Molatecul ritm al cântării
Ducându-l pe aripi în lume
Hyperion trece a lene
Și-n ape ar vrea să coboare…
Întâi te sărută pe gene,
Te-mibie cu el la răcoare.
O Lalage, scumpa mea Lală,
Ascunde-te, el o s-apună.
Nu-l plânge, că-i crud și te-nșală
Întoarce-ți privirea spre lună.
Din funduri de singurătate
Răsare duioasa fecioară,
Și genele-i nesărutate
Spre lumea de jos le coboară
Cu raza privirilor sale,
Ea, tristă, îți mângâie părul
Și-n nota simțirilor tale
Tresare atunci adevărul:
Tu cânți, și din glasul tău pică
Aduceri aminte de doruri,
Rămase în lumea antică
Din glasul fecioarei din coruri.
Tu cânți, și cu blânda-ți solie
Îmi pare că vii dintr-o sferă
Ce-n limpedea ei armonie
A prins fericirea-himeră
Pe țărmuri se-ntinde răcoarea
În pacea deplină a firii
S-aud cum își scutură floarea
În brazdele lor trandafirii
Venind către țărm, ni se pare
C-am fost prin trecutele vremuri
Ușor tu te miști pe cărare
Și-n aerul limpede tremuri.
Cu clipătul apei ce moare
Oceanul sărută nisipul
Și urmelor tale ușoare
Gelos le acopere chipul.
Aruncă-ți pe umere haina
Și strânsă de mine pășește
Amorul e pururea taina
Ce totul și toate-ncălzește
28. Lună pe mare
de Ion Pillat
Taci: totul nu e decât
O slabă cutremurare.
Taci: suie numai decât
Păunii lunii din mare.
Își lasă cozile lungi
Pe înflorirea de valuri
Și tot mai adânci, mai prelungi
Se’nchiagă albe portaluri.
Și stelele, boabe de-argint,
Cad lin din fluier de lună,
Și sufletul tău în argint
Departe pe ape mai sună.
Dar tot mai adânc lunecând,
Se surpă albe portaluri
Și floarea penelor blând
Se ofilește pe valuri.
Taci: duși sunt numai decât
Păunii lunii în mare.
Taci: totul ne e decât
O slabă cutremurare.
29. Casă la Balcic
de Ion Pillat
Îi cântă marea, soarele îi cântă
Viers rumenit în suflete latine.
Tu, care treci, oprește-te și sfântă
Să-ți fie clipa, împăcat cu tine.
30. Plajă pustie
de Ion Pillat
Și val și barcă au atins pământul
Deodată și deodată mi l-au dat,
Umbritul țărm și’n depărtare chipul
Balcicului de-amurguri înălțat.
Izvorul, alergând cu unde repezi,
Pe sub finap m’a prins; pe povârniș
A smuls din soare horbote pe lespezi
Sărind, păgân și gol, în vânturiș.
Pe mări țesute’n firele luminii
Nori vișinii mi-au înflorit și duși
De aur viu, s’au arcuit delfinii
Și’n peruzeaua zării, pescăruși.
Iar eu tăcut am așteptat pe plajă
Hotărîtoare zodii pe tării,
Căci scrie’n cartea lor să stau de strajă:
Corăbii cu minune vor veni!
31. Seară pe țărm
de Ion Pillat
Cișmele cântă, marea le răspunde.
Amurgu’și strânge pânzele în port.
De ce ecoul umbrelor pe unde,
În mine când lumina o mai port?
Un singur paltin stă de strajă mării,
Un singur dor și singură o stea.
Mă’mbată vinul negru al uitării
Când toate pier în umbra tot mai grea.
De-acuma ochii stelelor păgâne
Răsar cu înecate licăriri,
De-acuma trec în văluri de cadâne
Prin pacea înnoptării amintiri.
32. Floarea din fereastră
de Ion Pillat
Pe geamul înserării văd o floare,
Tulpina ei e prinsă în pahar.
Stă legănată între cer și mare,
Păstrând minunii tainicul lor har.
Amurgul o atinge de departe:
Plăpândul chip adânc a tremurat.
De ce să-l plâng? S’a mântuit de moarte
Cu două veșnicii îngemănat.
33. Pescărușul
de Ion Pillat
Sbucnită spumă de val
Cu pene pâlpâitoare:
Zbor alb pe verde cristal,
Zbor negru în soare.
Pe mări de cazi îndrăzneț,
Ești zarul nemărginirii.
În seara curată dai preț
Și taină gândirii.
Plăpând ca floarea de prun
Pe zări și totuși în stare
Să’nfrunți talazul nebun
Cu aripă tare.
Poet al cerului pur,
Lumina ta suie și sună
Cu țipăt profetic, prea dur
Ca om să’l mai spună.
Hulubul iubirii nu ești,
Nici buba înțelepciunii,
Ci solul cumplitelor vești
Prin țările spumii.
Cum treci pe furtuni voevod:
Dezlegi a destinului carte
Și sufletul, pește nărod,
Îl furi sus în moarte.
Poezii despre grădina de vară, arșiță și flori
Florile, umbra grădinilor și jocurile copiilor dau anotimpului culori diferite, de la veselia verii la melancolia unei seri de august.
34. Vară
de Ștefan Octavian Iosif
Asfințește. Printre ramuri
Aurite-n foc de soare,
Tremură nenumărate
Mici ferești strălucitoare.
Sub arțar, plecat, moșneagul
Șade cu luleaua-n gură,
Pare că-i cioplită-n piatră
Luminoasa lui figură…
Joacă în văzduh țînțarii;
Pe furiș, prin frunza rară,
Ca un zgomot de șopîrle
Drăcușorii se strecoară,
Ici și colo doar s-arată
Printre crengile mișcate,
Și, pitiți, șoptesc în umbră,
Se ghiontesc, rîd pe-nfundate…
Dînd semnal întregei cete,
Cel din urmă-n fund dispare…
— Caută-i de-acu, băiete!
Mută stă grădina mare…
Tresărind, pășește-n taină,
Doar prin foi adie vîntul…
Stă și-ascultă… Unde-s oare?
Nu se știe ca pămîntul!
Moșule, tu știi, pesemne,
Stai cu degetul la gură,
Și, zîmbind șiret, ce dulce
Amintirile te fură…
Dar deodat’ s-aude-un țipăt,
Și din nalta bălărie
Sare o fetiță blondă
Ca un fir de păpădie!
Geaba fuge nebunește
Ca să scape de ștrengar…
Din tufișuri, pretutindeni,
Alte capete răsar…
E un haz! Cu larmă mare,
Toți, jucînd, se strîng în drum,
Și bunicul rîde tare
Pipa scuturînd de scrum…
35. În grădină
de Dimitrie Anghel
Miresme dulci de flori mă-mbată și mă alintă gânduri blânde …
Ce iertător și bun ți-e gândul, în preajma florilor plăpânde!
Râd în grămadă: flori de nalbă și albe flori de mărgărint,
De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint,
Sfioase-s bolțile spre sară, și mai sfioasă-i iasomia:
Pe fața ei neprihănită se-ngână-n veci melancolia
Seninului de zare strânsă, și-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mâhnirile și plânge norocul zilelor de vară.
Atâtea amintiri uitate cad abătute de-o mireasmă:
Parcă-mi arunc-o floare roșă o mână albă de fantasmă,
Ș-un chip bălan lâng-o fereastră răsare-n fulger și se strânge …
De-atuncea mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de sânge.
Ca nalba de curat odată eram, și visuri de argint
Îmi surâdeau cu drag, cum râde lumina-n foi de mărgărint,
Și dulci treceau zilele toate, și-arar dureri dădeau ocoale …
Ah, amintirile-s ca fulgii rămași uitați în cuiburi goale!
36. Dureri ascunse
de Dimitrie Anghel
Sunt flori care-și înclină boiul și mor topite de visare,
Mai sunt și ochi ce plâng în noapte și-adorm când soarele răsare,
Mâhnite-s florile acele, dar jalea lor cine-o mai știe?
Cine-a-nțeles cît plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?
Cît praf de flori nu cerne vântul de-a lungul zilelor de vară,
Și totuși veselă-i grădina. Pe-un ram, sfioși, visau asară
Doi trandafiri ca doi prieteni, și azi vîrtejul de petale
Acelui ofilit, în roate, dă celui de pe ram, ocoale…
Ca ei, ții minte, stam alături…Dar tu nu poți să mai ții minte:
Ochii închiși nu mai visează și foile ce mai-nainte
Erau o floare roșie-acuma-s doar un prilej de amintiri,
Iar viața re-nnoită-ncepe din purpura de trandafiri.
Așa mor florile-n neștire, așa-și sting ochii buni lumina
Și-n preajma vieții care râde, cine-ar gândi, privind grădina,
Că sub surâsul ei s-ascunde o ne-ntreruptă agonie!
Cine-a-nțeles cît plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?…
37. Amiaza
de Dimitrie Anghel
E cald și lîngă trunchiuri umbra treptat se face tot mai mică,
Văzduhul tot nu se-nfioară de nici un zbor de rîndunică.
Și doar furnicile de-aleargă acuma fără de hodină,
Mărgele negre sămănate pe drumuri albe de lumină.
În straturi florile-s trudite; un crin din cînd în cînd se-ndoaie
Și lung privește-n sus, să vadă: nu se purcede-un nor de ploaie?
Dar întristat în țernă iarăși își frînge trupul zvelt în două…
Ce n-ar da florile să aibă acum măcar un strop de rouă!
38. Cum cântă marea
de Dimitrie Anghel
În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare
Și-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare.
Atent îmi plec urechea, și-ascult notele-i grele,
Ascult, cătând pe-ncetul să mă deprind cu ele,
Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură,
Ce vrea să spuie marea cu-nfricoșata-i gură.
Dar apele-i țin taina, schimbând a ei cântare,
Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare,
Și-acum, ca supt imperiul unei porunci secrete,
Își părăsește jocul, și-n larmă de trompete
Își trâmbiță mânia, iar miile-i de crește
Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste,
Că cineva ascultă și-nseamnă cu mirare
Ce poate să surprindă din larga ei cântare.
39. Darul valurilor
de Dimitrie Anghel
Azi am găsit pe dună un braț alb de statuie,
Un braț furat de valuri de cine știe unde…,
Al cui a fost odată, cine-ar putea să spuie,
Când a căzut în mare, cine-ar putea răspunde?
E-un braț alb de femeie, fărmat mai sus de umăr,
Și marmora-i atâta de clară și curată,
Încât nu-ți vine-a crede că ani fără de număr
S-au scurs de când stă astfel în valuri îngropată.
Și mâna, mâna-i fină, sculptată cu iubire,
De-ai spune că artistul pe când cioplea din daltă
În marmora rebelă suprema-i amintire,
Pe fruntea lui modelu-și purta mâna cealaltă.
Trecea frumoasa mână pe fruntea inspirată,
Trecea dezmierdătoare dând vițele-ntr-o parte
Iar el cioplea cu râvnă, visând că poate-o dată
Atât o să rămâie dintr-înșii după moarte.
Și-ntr-adevăr că veacuri s-au scurs și iat-o iară
Purtând pe brațul tânăr o algă ce scânteie,
O algă-nmlădiată frumos ca o brățară,
Asemeni unui ultim capriciu de femeie.
40. Farmec de noapte
de Dimitrie Anghel
În pragul scărilor rămas-am și nu-mi mai recunosc grădina.
E noapte,-o noapte viorie, de parc-ar fi trecut lumina
Prin ochii cei mai duși de visuri, prin inima cea mai blajină,
E-o dulce noapte alungată dintr-un serai, de vreo cadînă.
Un pas nu îndrăznesc, de teamă să nu rump farmecul uimirii,
Se frînge umbra-nduioșată pe-alocuri unde trandafirii
S-aprind prin crengi; iar nalba toată și micșunelele-bătute
Par lacrimi mari de nestimată pe-un tort de catifea cusute.
Și blînd s-abate-un vînt, trezit e umbrarul tot și-n dulce larmă
Se clatină crengile, iar umbra se clatină și ea, se farmă,
Și-n luminiș de drum scăpată, pe unde aiurit s-abate
Nu mai cunoști de-s flori de umbră sau dacă-s flori adevărate.
Mi-i dor, o, noapte fermecată, de nu știu ce mi-i dor.. pe-aproape
Parc-au trecut un pas, o șoaptă, ușor ca zgomotul pe ape
De vîsle-ntîrziate-n neguri prin depărtări, ori ca fiorul
Bătăilor pripit de aripi ce-și lasă pe adîncuri zborul.
41. Romanța corbului
de Ion Minulescu
Pe țărmul nalt și drept ―
Hotarul, de unde-ncepe necuprinsul
Imperiu-al apelor albastre
Cu-atâtea felurimi de pete,
Al apelor ce dimineața sunt verzi,
Iar seara violete ―
Un corb a poposit spre seară,
Și-așa, cum stă pe malul mării,
Orbit de-albastrele noianuri,
Muiate-n purpura-nserării,
Parcă-i sositul care-așteaptă să vină și-alți întârziați…
Și-n seara-aceea-n care-apusul
Părea mai trist ca-n alte seri,
Iar soarele părea că pleacă să nu mai vină niciodată,
M-am dus să-mi plimb pe țărm urâtul
Și biata-mi inimă,-mbibată
De-amaru-otrăvilor sorbite din gura-amantelor de ieri…
Dar corbul mi-a ieșit în cale
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe țărmul mării nalt și drept,
Ca și pe-o margine de groapă,
Veghea un cioclu-naripat,
Și cioclul m-a privit o clipă,
A dat din aripi
Și-a zburat…
Și parcă mi-a șoptit în treacăt:
― Bine-ai venit… De când te-aștept!
Litoralul și porturile în poezia clasică
De la porturile aglomerate până la țărmul Balcicului, aceste versuri surprind marea în lumina zilei și în liniștea nopții, prin impresii de călătorie, peisaje și amintiri.
42. Marină
de Dimitrie Anghel
O, mare iubită! Ce bună amică ești tu cu poeții!
Pornește vaporul, și iată-mă singur din nou lîngă pupă.
Viu aeru-mi umflă plămînii de parc-aș sorbi dintr-o cupă
Demonică, filtru-ncărcat de toate puterile vieții!
Ah, gustul trecutelor lacrimi, pe care le-am plîns altădată,
Pe buzele-mi pale acuma-l simt iarăși — mărgelele de sare!
Ce altă dovadă mai vie că matca-ți adînc zbuciumată
E albia primordială a vieții, o, tainică mare?
Ce giulgiu imens peste-un leagăn strîng apele verzi mișcătoare,
Ce-albastru a prins peste tine în cuie de foc baldachinul!
În noaptea aceasta simt bine că-s clipa etern călătoare,
Că-s una cu apele mării și una sînt cu seninul!
Greu cade nămolul la funduri, ca după furtună, și cine
În apa privirilor mele ar fi să privească de-aproape,
N-ar crede c-așa limpezime l-ascunde atîta de bine
Precum îți învăluie taina imensul tău giulgiu de ape!
Și gîndul meu fuge-nainte departe pe-ntinderea mării
Ce splendidă-mi pare această albastră și unică oră!
O, dacă pe clipele-aceste s-arunc aș putea o ancoră,
Ce vesel aș da pe vecie tot restul vieții uitării!
43. În port
de Dimitrie Anghel
E cald, și vîntul bate acuma de la sud.
De pretutindeni glasuri grăbite se aud,
Cum urcă și se cheamă, pe cheiul alb de soare;
În scăpărări de geamuri, și-alămuri lucitoare,
Duc trenurile-aiurea prisosul țărei noastre…
În zare ceru-i una cu apele albastre,
Iar portul tot e galben de aurul luminii,
Două clipite nu vezi pe cer aceleași linii;
Pornește-un vas acuma mișcându-și tricolorul,
Și-abia de-și întregește priveliștea decorul,
Și-ncepe o batistă un semn de cale bună,
Un steag turcesc înscrie pe cer o semilună
Și peste tot mișcarea cobolzilor pe schele;
Se-nalță mîni trudite spre cer, cu sarcini grele,
Grăbesc pe punți, și-n urma acestor pale,
Un lung miros de smoală, de flori, de portocale,
De țări de mult văzute ca-n vis odinioară,
Se-mprăștie-n tot portul și stau pîn’ în de seară
Cînd farul își aprinde lumina subt pleoape,
Și pare-n întuneric un Crist umblînd pe ape…
44. Pastel
de Dimitrie Anghel
Ce zarvă e în lumea porumbilor în zori,
Și câtă bucurie în jurul casei voastre:
Privește, vin păunii cu crestele albastre
Și cozile învoalte ca un ghiveci de flori.
Și-n urma lor, curate și lucii ca zăpada,
Pășind pe cărăruia cu albe romănițe,
Coboar-acum alaiul de mândre păunițe,
Că de-atât alb, deodată s-a-nveselit ograda.
Și s-a trezit măgarul zbierând duios la soare,
Vroind să spună parcă ce vede și-nțelege;
Dar trist își pleacă fruntea ca Midas, vechiul rege,
Văzând albasta-i umbră culcată la picioare.
45. Murmurul fîntînei
de Dimitrie Anghel
În murmurul fîntînei plînge povestea vremilor trecute…
De știi s-asculți, auzi iar glasul atîtor guri ce-s astăzi mute:
S-a potolit atîta viață, ș-a ars atîta foc de soare,
De ani și ani, de cînd tot curge împrăștiind mărgăritare.
De ani și ani… dar de atuncea grădina ș-a schimbat stăpînii
Cu glasuri gîngave alt’dată — pe cînd eram copii — bătrînii
Lung sfătuiau în șoapta apei sub cernerea de umbre sure,
Ș-acuma numai apa plînge, iar noi ne-am răznețit pe-aiure.
Sunt ani și ani… dar astăzi unde-s copiii gureși? Unde-i oare
Copila ce privea uimită la curcubeiele de soare
Ce se fărmau în praful apei, și s-aprindeau din nou măiastre,
Ca iarăși să se năruiască etern ca visurile noastre?
Sînt ani, și de atunci în noapte s-au prăvălit grămadă anii
Și dintre toți eu singur numai, ținînd azi firul Arianii
Mai rătăcesc ș-ascult cum cîntă pierdut pe-aleele deșarte
În murmurul fîntînei glasuri ce vin de dincolo de moarte.
Eu singur mai ascult, și-n umbra întunecată din aleie,
Plîngînd ca un copil ruina luminelor de curcubeie,
Aș vrea, în dorul lor ș-al vostru, acum cînd nu mai sînt bătrînii,
Să-nmlădii pentru voi un cîntec etern ca murmurul fîntînii…
46. Balcic de seară
de Ion Pillat
Când soarele stropește cu jaru-i alb Balcicul
Și marea argintie și coasta de argint,
Migdalii dorm pe dealuri și pe nisip caicul
Și sculptural adoarme cetatea ce-o alint.
Dar marea când își trage pe fața vălul serii
Țesut în borangicuri albastre-vișinii:
Cum biblic la fântână văzui pe drumul verii
Cadâne adumbrindu-și privirile pustii —
Atunci însomnorata trezindu-se ridică
Un umăr alb de stâncă pe ape tremurat
De-acuma pânza fie pe barcă rândunică
Și valul să-mi arate obrazul tău curat,
Iubire, pentru care va crește minunată
Cetatea ce-o zărisem, copil, în Halima.
Privește cum se-oglindă, de val cutremurată,
Din plaja cu murmure la muntele cu stea
47. Balcic lunar
de Ion Pillat
Am regăsit fântâna,
Turcoaicele cu vase de aramă,
Asinii biblici,
Lumina serii
Și umbra care-așteaptă luna.
Fântâna șopotea încet.
Am regăsit cetatea
Smochinilor și-a pietrii,
Cu ziduri peste ziduri dărâmate,
Cu râpe albe și mai vechi,
Cu marea mai bătrână decât toate.
Fântâna șopotea încet.
Cu suflet greu, pe-o piatră grea,
Am stat în drum.
Am stat s’aud o apă din pământ,
Ce cântă lin și piere liniștit
Cu umbra trecătorului pe drum.
Fântâna șopotea încet.
O pasăre veni să bea
Cu zborul alb din apa lunii.
Argint neroditor pe dealul sterp,
Argint pustiu pe mări pustii,
Și eu pe piatra vremii.
Fântâna șopotea încet.
48. Stella maris
de Ion Pillat
La plaja liniștită când stelele înnumeri
Coboară pe poteca pustie sub smochin
Colina, cumpănindu-și izvoarele pe umeri
Ca o fecioară greacă purtând urciorul plin.
Pâraea în șoptire ascund prin seara sură
Străvechile tulpine cu tinere mișcări;
Treptat mai șters amurgul în ritmică măsură
Sandala de lumină o joacă peste mări.
Oglinzi se sparg cu zgomot și se refac puzderii,
Colina se ridică pe cerul tot mai clar,
Când le aștern pe piatră poverile durerii
Privind cum crește steaua pe valul solitar.
49. Seară pe ape
de Ion Pillat
Murmurul apei tot mai
Moale s’a stins împrejur.
Seara și-a tras aur pur
Sub bărci de pescar.
Păsări se duc în lumină.
Turma de fluier legată
Leneș cu-amurg se adapă.
Insulă, pace deplină.
Cântecul suie stingher
Pe brațe fluide la cer.
Linia țărmului ca un tăiș:
Sus, ostrov de humă,
Jos, ostrov de vis.
Între mine și sufletul meu
Cumpăna stelei pe ape mereu.
M’aplec pe oglinda fără hotar,
Cu pașii luminii m’afund și dispar.
50. Balcic
de Ion Pillat
Balcic, nostalgic cum e luna,
Albind pereții râpelor pustii,
Podind pe valuri licărite bruma,
Veghind cu basme moarte vremuri vii.
Balcic încins cu ziduri de cenușă,
Balcic cuprins cu murmuri de fântâni,
Încununat cu ceruri de brândușă,
Împodobit cu semne din păgâni.
Cu dealurile surelor cămile,
Cu case vechi: încremenite oi,
Balcic, păstorule din alte zile,
Cobori pe țărmul biblic pân’la noi.
Cetate mai bătrână decât morții,
Loc sfânt, ca tinerețea de senin:
Migdalii să’nflorească pragul porții
Când în lumina ta mă-nchin.
Vara în poezia românească
Vara literară înseamnă și litoral, călătorie, răcoarea fântânilor și serenitatea serilor de august. Poemele marine ale lui Ion Pillat și Dimitrie Anghel completează peisajele rurale și idilele clasice.
Pastelurile surprind trecerea de la răcoarea dimineții la căldura câmpului. La Coșbuc, anotimpul are măreția muntelui și ritmul vieții rurale; la Alecsandri, secerișul și apa Siretului devin tablouri pline de lumină. Eminescu așază iubirea în mijlocul naturii, iar Pillat și Macedonski surprind nuanțele luminii, florilor și ale nopții.
Mic glosar
- Holdă – câmp cultivat, mai ales cu cereale.
- Prundiș – pietriș mărunt aflat pe malul sau fundul apei.
- Căpiță – grămadă de fân sau iarbă cosită.
- Stog – grămadă mare și înaltă de fân ori paie.
- Sulcină – plantă de câmp cu flori mici, parfumate.
- Cofiță – vas mic cu toartă, folosit pentru apă.